Iluzia iubirii amplifică sau simplifică adesea contururile personalităţii celui iubit, fie prin nevoia excesivă de identificare, fie prin nevoia de delimitare, dominare şi posesie a „obiectului iubirii". Şi ca orice iluzie, şi cea a iubirii împiedică procesul intercunoaştefii şi al intervalorizării în cuplu, distorsionandu-i structura şi funcţiile, sensul şi semnificaţia. Partenerii angajaţi în „jocul interactional al iubirii aparente" prezintă de obicei anumite structuri de personalitate nepregătite pentru acest tip de comuniune completă care este iubirea, sau inapte din punct de vedere relaţional să se angajeze într-o parteneritate conjugală vitală, mutual împărtăşită.

Nu ne gandim aici, neapărat, la nişte „defecte de personalitate" sau dizarmonii în dezvoltarea personalităţii care i-ar marca psihopatie sau cel puţin caracteriopat. încercăm să surprindem doar, din marea diversitate a manifestărilor iubirii în sfera largă a normalităţii psihice, cateva dintre tipurile şi formele substitutive, imature sau incomplete ale iubirii reale, care ar putea să constituie „capcanele iubirii aparente" (N. Mitrofan, 1984)

a) iubirile tranzitorii au sindromul lui Don Juan" ; există unele persoane cu o mare sensibilitate la stimulii erotici din mediu, mereu în căutare de inedit şi de schimbare, de diversitate şi nevoie de experimentare, adesea insaţiabili afectiv sau doar hipoafectivi dublaţi de o curiozitate erotică vie. Sensibilitatea lor afectivă vibrează în sfera trăirilor şi emoţiilor, dar diminuează în planul stabilităţii, constanţei şi profunzimii sentimentelor, conturand un stil instabil şi superficial de a fi în raporturile de dragoste ;

b) iubirile egoiste constituie o altă faţetă posibilă a aparenţei şi inautenticităţii acestui sentiment şi mod de intercomunicare. Partenerul care iubeşte egoist manifestă o remarcabilă tendinţă la dominare, subordonare, autoritarism, orgoliu excesiv în raport cu celălalt, iubindu-l pe acesta doar în măsura în dare el devine „plastilină" modelabilă după bunul plac al partenerului-„tiran". El încearcă „să absoarbă şi să dilueze psihologic" personalitatea celuilalt în conformitate cu propriile proiecţii şi expectaţii, încălcand flagrant principiul simetriei şi homeostaziei în cuplu ;

c) „iubirea-compromis" este mai frecventă, în unele cupluri, în special după consumarea unei vieţi conjugale relativ îndelungate ; aceste cupluri, deşi prezintă o aparentă armonie interpersonală, în realitate duc o viaţă conjugală subminată de frustraţii reciproce, de insatisfacţii latente acumulate, de ostilităţi mai mult sau mai puţin manifeste. Ele încearcă să „salveze" aparenţa iubirii pentru şi de dragul copiilor, în ideea menţinerii şi exercitării rolurile parentale. Concesia afectivă şi relaţională pe care de obicei unul dintre soţi o face celuilalt,' pregnant centrifugal în raport cu cuplul, exprimă adesea un compromis psihomoral ;

d) iubirea incompletă apare adesea ca o formulă parţială amputată a iubirii reale, amplificand sau diminuand nepermis unele dintre formele de comunicare şi interacţiune în cuplu, ca, de exemplu, cele biosexuale, afectiv-cognitive, decizional-acţionale, social-relaţionale, atitudinal-morale. Această formă de iubire face loc rapid disfuncţiilor conjugale, contribuind la devitalizarea căsniciei, fie prin dezerotizare, fie prin exces şi saturaţie erotică. în asemenea condiţii se naşte ,.cel mai mare duşman al căsniciei - plictiseala" (Th. H. Van de Velde, 1946).

---

Tag-uri: familie, cuplu, societate, relatii

---

Categorie: Psihologie  - ( Psihologie - Archiva)

Data Adaugarii: 30 August '10

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---