Dragostea, înţeleasă ca mod de comunicare şi cunoaştere completă şi profundă între un bărbat şi o femeie, este nu numai condiţie, ci şi efect al creaţiei interpersonale în cuplu, ea condiţionand perpetuu maturizarea şi dezvoltarea celor două personalităţi, devenind sens şi expresie a realizării acestora ca fiinţe umane inteligente şi creative. „Dragostea conţine acest paradox de a fi două existenţe într-una fără ca vreuna din ele să-şi piardă individualitatea" (E. Fromm, 1983).

Dragostea însăşi se ridică de la semnificaţia ei primară de trăire şi sentiment de plenitudine, satisfacţie şi securitate conferit de persoana iubită la semnificaţia sa de atitudine şi comportament creativ de tip afectiv-sexual, ce se dezvăluie în adevărata sa dimensiune şi calitate în conduita de rol marital. Iubirea devine în cuplu măsura şi „recompensa" realizării „rolului conjugal", fiind totodată şi una din explicaţiile reuşitei sau nereuşitei îndeplinirii acestui rol.

Metamorfozele iubirii în decursul unei căsnicii sunt implicate în însuşi actul devenirii acesteia, ca act de -creaţie interpersonală şi act de cultură relaţională. Pe măsură ce se descoperă, se acomodează şi se asimilează reciproc, pe măsură ce-şi creează modalităţi comune de interacţiune cu mediul, individualizandu-se ca nucleu coeziv şi coerent, pe măsură ce partenerii devin tot mai mult „noi", iubirea capătă forme de manifestare şi conţinuturi noi, în sensul profunzimii şi durabilităţii ataşamentului. „Dragostea fără căsnicie este, în cele din urmă, tot atat de imposibilă ca şi căsnicia fără dragoste. Ele sunt împreună ca floarea şi fructul" (F. Kiinkel).

---

Tag-uri: familie, cuplu, societate, relatii

---

Categorie: Psihologie  - ( Psihologie - Archiva)

Data Adaugarii: 29 August '10

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---