Stilul de muncă este felul propriu de a se exprima al unei persoane, o metodă sau o manieră de lucru, modul de a fi şi a acţiona, de a se comporta al cuiva. Stilul celui ce conduce alţi oameni decurge din modul cum dă sarcini, din felul cum veghează la soluţionarea acestora, cum , îşi controlează subalternii. Deci, stilul se referă la modul cum se intervine în munca celor conduşi, cum este formată capacitatea lor de a se adapta la diferite situaţii, utilizând metode şi tehnici adecvate.
Stilul de muncă presupune un volum de cunoştinţe şi deprinderi, precum şi arta, priceperea sau abilitatea de a le utiliza în diferite situaţii, maniera de a exercita atributele funcţiei.

Modalităţile de conducere ale unui lider sunt puternic influenţate de stilul de muncă al şefului ierarhic. De regulă, cei ce conduc au o percepţie mult mai exactă a factorilor ce influenţează actul de conducere, în timp ce membrii grupului condus nu percep decât vag asemenea determinări.

Stilul de muncă al unui lider este direct influenţat de concepţia sa despre viaţă, lume, om, colectivitate, îndatoriri şi responsabilitate, de cultura sa generală, de experienţa de viaţă şi muncă, de capacitatea organizatorică, de previziune, de cuprindere şi soluţionare a problemelor, de motivaţie, de caracterul, temperamentul şi personalitatea şi, nu în ultimul rând, de cunoaşterea concretă şi multilaterală a tuturor activităţilor şi sarcinilor ce le are de condus.Uneori conducătorul trasează exact oamenilor tot ce au de făcut, alteori lasă subalternilor iniţiativa rezolvării diferitelor secvenţte ale sarcinii de îndeplinit. Stabilirea gradului în care un şef îşi delimitează propriul rol, precum şi pe cel al subalternilor săi ţine tot de stilul de conducere.

Relaţiile dintre şef şi membrii grupului, de regulă, depind de şef şi au menirea de a obţine anumite rezultate scontate. Aceste relaţii presupun multă subtilitate şi pot fi, de la foarte apropiate, până la distanţe şi reci. In multe situaţii, un anumit stil de relaţii cu subalternii se constituie şi ca recompensă sau sancţiune, în funcţie de împrejurări. Numlai rareori relaţiile între şef şi subaltern au caracter spontan şi necontrolat.

Poziţia celui ce conduce într-un colectiv depinde de modul cum reuşeşte să armonizeze interesele generale' cu cele particulare. Ca tehnici de conducere se recurge, de regulă, la o serie restrânsă : persuasiune - motivare - mustrare ; angajare personală - rugăminte - recompesă ; ordin - sancţiune ; ordin - sancţiune - recompensă. Asemenea tehnici de conducere sunt de cele mai multe ori foarte stabile, şeful respectiv nerenuntând la ele decât în situaţii deosebite (eşecuri de mari proporţii) şi pentru puţin timp, după care are tendinţa de a reveni la vechile metode de conducere. Doar un sfert din cei care conduc pe alţii recurg la o multitudine de tehnici de conducere.

Existenta subgrupurilor („clici", „bisericuţe). este dovada scindării grupului în plan afectiv şi rezultatul unui stil de conducere greşit, defectuos. In aceste condiţii apar dese situaţii conflictuale, de incertitudine şi tensionate şi, mai ales, multe nemulţumiri.

---

Tag-uri: lider, psihic, inteligenta

---

Categorie: Psihologie  - ( Psihologie - Archiva)

Data Adaugarii: 25 September '10

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---