Gestul este considerat de retorii antici drept parte inseparabilă în pronunţarea discursului. Acesta a fost apreciat de Cicero ca un fel de elocintă a corpului.

De regulă, gestul urmează vocea, alteori însă este lăsat să vorbească singur, supunându-se permanent raţiunii. El poate exprima şi singur, acomodându-se înţelesului, nu cuvintelor.

Gestica este o întreprindere globală a corpului omenesc, în care gesturile particulare ale elementelor corpului omenesc sunt coordonate şi/sau subordonate unui proiect de ansamblu care se desfăşoară simultan.

Ştiind că privirea are nevoie de mobilitate, că respiraţia, pulsul, culoare feţei, poziţia generală a corpului "trădează" starea psihică, atunci vom şti mai uşor cum trebuie intervenit pentru a da şi obţine maximum de informaţii de comunicare la care suntem angajaţi. în aceste condiţii, apare justificată aprecierea că, uneori, comunicarea neverbală este mai importantă decât cea verbală.

In comunicarea nuanţelor, gestica şi mişcările aduc semnificaţii suplimentare. Ca urmare, modul neverbal de comunicare ocupă locul imediat următor după cel verbal. Opţiunea, în timpul comunicării este determinată de factorii ce definesc personalitatea. Importantă este, într-o asemenea acţiune de comunicare, corelarea gesturilor cu mişcările corpului şi subordonarea lor ideii de comunicare. Este cunoscut că, prin simplele mişcări ale capului se poate exprima starea sufletească, de aprobare, refuz, confirmare, ruşine, îndoială, admiraţie, indignare. Folosirea în exprimare verbală, a unei singure părţi a corpului este însă mai puţin indicată, fie şi pentru singurul motiv că omul dispune de totalitatea mijloacelor de comunicare tocmai pentru a-şi dovedi capacitatea de utilizare a lor, în mod eficace şi plăcut.

Utilizarea abuzivă a unei singure mişcări sau a unui singur gest este dovada lipsei de imaginaţie, determinând apariţia ticurilor. Veseli, trişti, hotărâţi, indiferenţi, mândri, ameninţători, blânzi, aspri şi multe alte posturi pot fi, de exemplu, ochii, dar niciodată nu este permis ca ei să exprime altceva decât cuvintele, pentru că, este un lucru ştiut, cuvintele sunt anulate, receptorul dând mai multă crezare ochilor, în comunicarea nonverbală, mâinile vorbesc, ele însele, putând cere, promite, chema, ameninţa, implora, exprima iubirea, ura, bucuria, întristarea, îndoiala, regretul, măsura, cantitatea, timpul, etc, aşa încât devin o anume vorbire, comună tuturor oamenilor. în ciuda acestor ample posibilităţi, în comunicare nu pot fi utilizate numai mâinile. în arta comunicării putem vorbi despre adevărate tehnici ale trupului, deoarece după cum spunea M.Mauss, "trupul este primul şi cel mai natural instrument al omului".

Corpul precede orice medium de comunicare, el însuşi putând fi considerat un mesaj.

Se poate spune deci, că în comunicarea umană se dispune de:
-o organizare nelingvistică;
-o organizare lingvistică, bazată pe tehnici ale spiritului;
-o îmbinare a ambelor forme.

Utilizarea unora sau altora dintre tehnici sau a ambelor, presupune, în fapt, a răspunde adecvat nevoilor sociale de comunicare.

---

Tag-uri: social, interactiune, individ, relatii

---

Categorie: Psihologie  - ( Psihologie - Archiva)

Data Adaugarii: 18 October '10

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---