Educaţia civică are o sferă imprecis delimitată în învăţământul nostru. Pentru circumscrierea ei, unii iau ca referinţă democraţia ca valoare care să nu fie sinonimizată cu libertinajul, cu ignorarea obligaţiilor sociale. Din acest unghi de vedere sunt atribute educaţiei civice probleme referitoare la relaţiile dintre majoritate si minoritate, deosebirile un regim totalitar si unul democrat, legăturile dintre valorile politice si valorile moral si altele.

Spre deosebire de acest civism critic distingem civismul cultural ca sistem de informaţii şi cunoştinţe despre valorile civice şi drepturile omului contemporan, despre obligaţiile cetăţeanului în statul de drept.

Sunt ÅŸi alÅ£ii care asimileazÄ ƒ educaÅ£ia civică cu “educaÅ£ia pentru integrare”, în sensul abordării unor subiecte care să furnizeze copilului si tânărului:

• cunoştinţe despre familie (de exemplu, datoriile reciproce ale soţilor, relaţiile dintre părinţi si copii etc.);
• cunoştinţe despre şcoala (relaţiile şcolare, loialitatea fata de şcoala);
• cunoştinţe despre alegerea profesiei (de exemplu, nu-ţi alege o profesie înainte de a-ţi cunoaşte aptitudinile);
• cunoştinţe despre viaţa afectivă (de exemplu, datoria de a trăi, moderaţie în viaţă, refuzul exceselor, amorul propriu şi formele sale, onestitatea, modestia, ipocrizia, egoismul, altruismul);
• cunoştinţe religioase referitoare la obligaţiile credincioşilor.

Prin ele însele, asemenea subiecte nu au de-a face cu educaţia civică.

Există şi altă tendinţă de alăturare sau suprapunere a educaţiei civice celei morale prin sintagma “educaţie moral-civica”. Se ignoră că educaţia morală şi educaţia civică au limbajele lor, în funcţie de care se configurează scopurile, conţinuturile şi modurile de organizare ale acestora, metodologiile de realizare, de măsurare si realizare, de măsurare şi evaluare a comportamentelor ce le aparţin.

Ideea de interfaţă între aceste acţiuni educative nu constituie un argument. Aşa cum cooperează între ele diferitele forme ale educaţiei şi educaţia civică interferează cu limbajele educaţiei politice, ecologice, profesionale sau fizice şi sportive etc., dar nu înseamnă că se identifică cu ele. Ceea ce este important de ştiut şi respectat este faptul că valorile şi normele ce le sunt proprii definesc două variabile de comportament social – timpul de comportament civic şi timpul de comportament moral – în care relaţia cetăţenească şi societate civilă (în curs de definitivare în ceea ce priveşte existenta noastră românească) şi relaţia morală interpersonală sunt numai o constitutivă a fenomenului civic sau a celui moral.

Aceste comportamente se înfăţişează sub doua aspecte:

• cel obiectiv, în sensul unui complex de situaţii civice sau morale, a unor solicitări ce decurg din acestea (în grupul etnic, în familie, în şcoala, pe strada, în diverse instituţii publice etc.) şi au calitatea de “stimuli” ai comportamentului individual;
• cel subiectiv, în accepţiunea unor acte de selecţie a “stimulilor” comportamentului, de opţiune, apreciere, deciziei si angajare efectiva (emoţională, raţională şi socio-culturală).

Privită istoric, educaţia moral-civică se înscrie pe două coordonate:

• una ca acţiune de socializare a copilului şi a adolescentului;
• alta referitoare la educarea respectului pentru drepturile omului în societatea contemporană, în speţa drepturile copilului (la viata, la protecţie şi ocrotire sociala, la sănătate, la cetăţenie, la cultura şi altele).

În transpunere pedagogică, cele două coordonate ale educaţiei moral civice vizează un proces psihocultural compus din:

• cunoaşterea de către copil ca viitor cetăţean sau de către adolescent a structurii si funcţionalităţii statului de drept şi asimilarea cunoştinţelor despre legile acestuia ca instrument de acţiunea asupra comportamentului uman (legea este antidotul atributului ca măsura de acţiune, este antidotul violenţei şi conştiinţei de clan);
• cunoaşterea şi asimilarea valorilor democraţiei pluraliste şi a cunoştinţelor despre drepturile omului in statul de drept;
• dezvoltarea respectului ca valoare şi însuşire civică de comportament şi convieţuire umana (respectul statului si al drepturilor omului, al ordinii de drept si al ordinii publice) şi prevenirea infracţiunilor de orice fel ca violare a legilor civile. Prin aceste scopuri, educaţia civica îşi precizează conţinuturile cu care operează in cadrul învăţământului nostru, cu menţiunea ca valorile la care ele se refera au o conotaţie atât axiologica cât şi juridica.

În învăţământul primar are o importanta majoră exersarea unor relaţii interpersonale de respectare a demnităţii umane. Această exersare reprezintă o componentă a unui stadiu al dezvoltării comportamentului civic al copilului, în funcţie de organizarea internă a şcolii, prin a fi o comunitate democrată.

Pentru aceasta, predare şi învăţarea drepturilor omului şi ale copilului, şi asimilarea cunoştinţelor despre valorile si instituţiile statului de drept este o condiţie esenţială.

Din acest punct de vedere, un manual de educaţie civica ar fi bine venit, faţă de ceea ce este actualul “Caiet de educaţie moral-civica”. El ar trebui să cunoască o rezolvare firească de ordin pedagogic a coordonatelor educaţiei civice; din păcate, însă este necorespunzător, neavând o axa coordonatoare ştiinţifica şi o supleţe metodologică. Nu s-a înţeles că elementul fundamental al problematicii educaţiei civice este cel de viaţă social-cetăţenească în ansamblu ei într-un stat democrat – republică constituţională, potrivit Constituţiei României. În locul unui amestec de 19 teme, câte are acest “caiet” , însoţite de o tratare confuză şi alambicată, cu expresii figurative si termeni inutili, inclusiv cu ilustrări inadecvate, este necesar doar un număr de noţiuni prin care copilul să înţeleagă manifestările de comportament civic în viaţa cotidiană, în familie, în şcoala, în societate, respectarea semenilor, valoarea muncii legata de diferitele ocupaţii, securitatea socială etc., precum şi familiarizarea copilului cu instituţiile statului, cu acţiunile acestora, cu structura de guvernare în ţara noastră şi locul ţării noastre între alte ţări, prin legăturile diplomatice, comerciale, industriale etc. pe care le are şi serviciile pe care le aduce umanităţii. În acest fel, educaţia civică este capabilă să orienteze tânăra generaţie spre viitor, spre atitudini participative, “să implice în mod conştient şi decisiv într-un proces permanent şi de lungă durată, începând acasă, în familie, continuând în mediul religios, precum şi în colectivităţi şi alte grupuri organizate… sindicate sau viaţa politică cu extindere chiar în anii pensionării.

Pentru această categorie de elevi – preadolescenţi – esenţialul este dezvoltarea unui mod de a gândi valorile civice, a capacităţilor de percepere a realităţilor vieţii naţionale şi mondiale şi a unor deprinderi de respectare a drepturilor omului, cu încurajarea reflecţiei critice asupra realităţii lumii înconjurătoare.

Asemănător se pune problema unei integrări a cunoştinţelor asimilate de “cultura civică” pe treptele următoare ale învăţământului - cel liceal şi superior – în cadrul conţinuturilor diferitelor obiecte de învăţământ sau prin studierea Dreptului internaţional ca disciplina distinctă de învăţământ, pentru dezvoltarea capacităţilor şi deprinderilor de analiză şi acţiune civică.
_{sursa imaginii : freeschoolclipart.com}

---

Tag-uri: educatie, moral-civica, limite, clase primare, elevi, scoala

---

Categorie: Educatie  - ( Educatie - Archiva)

Data Adaugarii: 31 January '08

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---