Şcoala ca ax esenţial al dimensiunii umane, al dezvoltării sociale – realizează mobilizarea şi afirmarea energiilor umane ale unei societăţi. Ea face poarte din ceea ce putem numi ansamblu de capacităţi endogene ale dezvoltării sociale. Calitatea şcolii şi calitatea dezvoltării sociale sunt aspecte solidare, puternic corelate şi sincronizate. De aceea, putem include problematica şcolii printre opţiunile strategice în orice societate.

Noile provocări ale lumii contemporane au impus ample schimbări în proiectarea şi implementarea strategiilor educaţionale din majoritatea statelor lumii. În contextul acestor schimbări, problematica integrării/incluziunii şcolare a copiilor cu cerinţe educative speciale sau provenind din medii dezavantajate sociocultural au devenit un domeniu prioritar de acţiune pentru sistemul nostru de învăţământ, în contextul promovării principiilor educaţiei pentru toţi şi al normalizării vieţii persoanelor cu cerinţe educative speciale.

Egalitatea în educaţie constituie expresia unei politici educaţionale iar şcoala pentru toţi ca spaţiu social reprezintă materializarea şi în plan instituţional, al organizării sistemelor de educaţie pentru a pune în practică politica egalităţii în educaţie.

Şcoala incluzivă reprezintă expresia instituţională a principiului educaţiei pentru toţi , afirmat din ce în ce mai mult în ultimul deceniu al secolului XX. Acesta este un principiu nediscriminativ care implică organizare instituţională şi pedagogică a învăţământului astfel încât să ofere bazele unei educaţii în care fiecare copil să poată evolua corespunzător aspiraţiilor şi posibilităţilor sale, dar şi în spiritul cerinţelor şi nevoilor sociale. Din acest punct de vedere şcoala incluzivă ca spaţiu social are ca obiectiv principal adaptarea şcolii la diversitatea copiilor dintr-o comunitate să ofere şi să creeze mediu şcolar optim integrării sociale a elevilor cu dizabilităţi ceea ce presupune o reformare şi o dezvoltare de ansamblu a şcolii. Şcoala românească să se transforme într-o şcoală incluzivă şi în acelaşi timp societatea românească să devină o societate incluzivă.

Educaţia incluzivă presupune o pedagogie de tip suportiv ca un ansamblu de resurse specifice ce trebuie dezvoltate armonios, considerarea mediului şcolar ca ansamblu de resurse ce trebuie valorificat nediscriminativ dar diferenţiat, dezvoltarea unui climat psihosocial optim bazat pe motivare, susţinere şi încredere, punerea în acţiune a unor modalităţi pedagogice de lucru cu elevii, iniţierea unui parteneriat comunitar cu părinţii acestora şi cu autorităţile locale.

Integrarea şcolară a copiilor cu cerinţe educative speciale este fundamentală pentru realizarea finalităţii educaţiei speciale, iar una din condiţiile integrării lor eficiente constă în crearea unor servicii de sprijin, specializate în asistenţă educaţională, de care să beneficieze atât copiii/ elevii integraţi, cât şi colectivele didactice din şcolile în care are loc integrarea. Modelul integrării are la bază o filosofie bazată pe încrederea în copil şi în capacităţile sale. Teza socio-pedagogică de bază: adaptarea şcolii la copii şi tratament egal, dar bazat pe o pedagogie în care discriminarea pozitivă şi spiritul suportiv sunt coordonate de bază.

Domeniile integrării şcolare pentru copiii cu cerinţe educative speciale sunt:

• domeniul instituţional:

o şcoli pentru toţi copiii,
o reglementări legislative,
o servicii de sprijin;

• domeniul curricumului şcolar:

o delimitări ale curricumului comun de bază;
o curriculum diferenţiat;
o curriculum adaptat.

• Sistem unitar de formare a personalului didactic, într-o organizare în care să existe o pregătire psihopedagogică de bază şi una specifică, pentru abordarea pedagogică a copiilor cu cerinţe educative speciale în cadrul şcolii incluzive.
În contextul şcolar, integrarea reprezintă procesul de educare a copiilor cu sau fără cerinţe speciale în acelaşi spaţiu social şi în acelaşi mediu şcolar, având drept scop final participarea deplină a tuturor copiilor la activităţile şcolare şi extraşcolare. Prima condiţie pentru integrare este acceptarea conştientă de către membrii grupului a fiecărei persoane, aceasta fiind favorizată de o organizare şcolară care pune în act o metodologie de intervenţie didactică bazată pe un curriculum flexibil.

Din punct de vedere psihopedagogic integrarea poate fi privită sub un triplu aspect: ca obiectiv, ca proces, ca rezultat. Integrarea ca obiectiv vizează realizarea unei concordanţe între cerinţe şi manifestări, o subordonare a aspectelor secundare celor care servesc orientarea, este vorba de dezvoltarea motivaţiei, precizarea aspiraţiilor şi a modelelor care pot facilita adaptarea şi integrarea. Însuşiri, capacităţi, aptitudini şi abilităţi sunt elemente concrete ale personalităţii se cer a fi formate, stimulate, cultivate, urmărite pentru a facilita adaptarea-integrarea.

Integrarea, ca proces, este complexă, dinamică şi constă într-un ansamblu de mecanisme şi operaţii care pregătesc, finalizează şi desăvârşesc acţiunea propriuzisă. Etapele, nivelurile proceselor de reglare şi autoreglare în sistem sunt în atenţia psihopedagogilor pentru analiza şi proiectarea programelor educaţionale raportate la individualitatea copilului. Ca rezultat, integrarea este legată mai ales de munca educativă şi viaţa socială, de evoluţia unor fenomene aflate sub influenţa mediului social-economic. Integrarea este apreciată şi ca un indicator pozitiv al activităţii educative şi al evoluţiei unor fenomene sociale.
Integrarea este o acţiune ce se exercită asupra persoanei, implică o continuă transformare şi restructurare a potenţialului, a însuşirilor individuale şi nu un simplu act extern. Ea presupune familiarizarea cu mediul şcolar, acomodarea cu cerinţele mediului şi adaptarea, crearea unor concordanţe între ceea ce a dobândit şi ceea ce se cere individului. Actul integrării nu poate fi realizat în totalitate dacă nu este precedat de o adaptare şcolară privită ca un proces pregătitor şi anterior integrării. Adaptarea şcolară solicită conformare, acceptare în timp ce integrarea presupune modificarea, însuşirea, asimilarea unor norme şi valori care stau la baza culturii şcolii ca spaţiu social şi mediu şcolar.

Integrarea socială este modalitatea de realizare/atingere a normalizării care presupune focalizarea pe elev, examinarea acestuia de către specialişti, realizarea de programe personalizate şi diferenţiate şi crearea unui mediu adaptiv şi a condiţiilor de sprijinire a elevilor în clasă. Ea pune accentul pe nevoile reale ale copiilor, pe recuperarea şi beneficiile pentru toţi copiii, strategii educaţionale noi, pentru schimbarea şcolii în vederea realizării activităţii de predare instruire pentru toţi, expertiză specializată şi suportul formal, intervenţie specială menite să conducă la respectarea drepturilor tuturor copiilor.

Etosul unei şcoli incluzive este expresia culturii sale în temeni practici. Cultura unei şcoli poate fi definită în raport cu atitudinile şi credinţele sale, în timp ce etosul poate fi observat din modul în care aceste atitudini şi credinţe influenţează relaţiile de zi cu zi dintre diverse persoane precum şi relaţiile lor cu şcoala văzută ca organizaţie. Etosul şcolii poate fi observat prin intermediul atitudinii faţă de elevi şi părinţi şi al mediului şcolar care îi întâmpină pe aceştia. O şcoală incluzivă are un etos primitor, flexibil, deschis, tolerant şi înţelegător, semn al unui mediu şcolar în care elevii sunt valorizaţi şi apreciaţi, şcoala devenind un spaţiu social de interacţiune socială în care elevii îşi dezvoltă personalitatea armonios.

Beneficiile incluziunii în educaţie pun în evidenţă crearea unei şcoli incluzive tolerante care respectă diversitatea, aprecierea propriei culturi şi pe cea a semenilor diferiţi din jur, oferirea unei experienţe educaţionale flexibile care este fundamentală pentru un învăţământ de calitate. Incluziunea este esenţa unui sistem educaţional comprehensiv real, este opusă excluderii şi reprezintă orientarea şi concentrarea acţiunilor pe şcoală ca instituţie deschisă pentru toţi.
Putem spune că incluziunea însemnă a personaliza activităţile în funcţie de nevoile fiecărui individ în parte, astfel încât, oricine indiferent de deficienţă sau dificultăţi de învăţare, să poată fi tratat ca un membru al comunităţii din care face parte.
Formele de sprijin de care are nevoie copilul cu cerinţe educative speciale să fie furnizate în cadrul serviciilor sociale, educaţionale, medicale sau a altor servicii de protecţie şi asistenţă socială puse la dispoziţia tuturor membrilor societăţii. Incluziunea este un concept mai larg care se referă la integrarea copilului cu cerinţe educative speciale atât în sistemul educaţional, cât şi în cel comunitar, în ansamblul său.
_{Referinte:
Liviu Antonesei - Paideia. Fundamentele culturale ale educaţiei
Alois Gherguţ - psihopedagogia persoanelor cu cerinţe speciale
Emil Păun - Şcoala – abordare sociopedagogică
Ursula Şchiopu - Dicţionar de psihologie
sursa imaginii : freeschoolclipart.com}

---

Tag-uri: scoala, educatie, dezvoltare, societate, invatamant, cerinte educative speciale

---

Categorie: Educatie  - ( Educatie - Archiva)

Data Adaugarii: 03 January '08

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---