Orice individ trebuie să acorde o deosebită atenţie grupului social din care face parte, aşadar nu poate exista în afara unei experienţe de grup. Naşterea, creşterea, educaţia, asigurarea traiului zilnic, locul de muncă etc. sunt doar câteva etape prin care trece omul în decursul vieţii sale.
Însă, pentru ca individul ( copil, adult, vârstnic ) să poată trăi într-un mediu social, trebuie să respecte unele norme şi reguli importante pentru societate. Aceste reguli după care se ghidează individul în viaţa socială au şi caracter social, motiv pentru care sociologia pune accent pe socializare.
Socializarea nu este un proces mărginit ÅŸi temporar, pentru că orice individ participă vrând-nevrÃ
ƒÂ¢nd la viaÅ£a socială ÅŸi trebuie să se adapteze permanent schimbărilor care apar în societate, fiind tot timpul supus unor cerinÅ£e ÅŸi provocări sociale.
Copilul cu dizabilităţi trebuie considerat ca făcând parte din societate. Nu putem să-l ascundem, nu are nevoie de mila noastră, ci de sprijinul nostru, permiţându-i să trăiască alături de ceilalţi copii, ca parte integrantă a comunităţii.
Pentru a socializa o persoană cu dizabilităţi est important:
• Să beneficieze de intervenţie individuală;
• Să participe la activităţile de grup.
Educaţia trebuie făcută posibilă pentru orice copil, pentru orice persoană cu dizabilităţi, atât în familie cât şi în grădiniţă, în şcoală, în grupuri sociale, în comunitatea locală.
Teoretic, fiecare copil tebuie să aibă şanse egale la educaţie. Practic, rămâne în afara şcolilor, a grădiniţelor un număr semnificativ de copii. Aceştia, cu timpul, vor fi marginalizaţi de către societate, nemaiputând fi nicicând socializaţi.
Referindu-mă la copiii cu dizabilităţi, este foarte importantă colaborarea specialiştilor din domeniul educaţiei speciale, a O.N.G.-urilor cu specific, cu colegii din învăţământul obişnuit.
Urmând deviza socializării copiilor cu dizabilităţi : « ÎNVĂŢÂND ÎMPREUNĂ, COPIII ÎNVAŢĂ SĂ TRĂIASCĂ ÎMPREUNĂ ! », tragem concluzia că termenul de socializare se referă, de fapt, la integrare. Integrarea şcolară reprezintă procesul de includere în şcolile de masă/clasele obişnuite, la activităţile formale şi non-formale ale copiilor consideraţi ca având cerinţe educative speciale.
Considerând şcoala ca principala instanţă de socializare a copilului, integrarea şcolară reprezintă o particularizare a procesului de integrare socială a acestei categorii de copii, proces care are o importanţă fundamentală în facilitatea integrării ulterioare în viaţa comunitară prin formarea unor conduite şi atitudini, a unor aptitudini şi calităţi favorabile acestui proces.
Relaţia dintre normalizare şi integrare este, la rândul ei, una complexă. Un punct de vedere des invocat est acela că dacă normalizarea reprezintă scopul general, integrare , în diversele ei forme, niveluri sau moduri, constituie mijlocul de atingere al normalizării.
Integrarea şcolară ca situaţie particulară a socializării, se poate defini, de asemenea, în două feluri:
• Într-un sens larg, care se referă la adaptarea oricărui copil la cerinţele şcolare;
• În sens retrâns, legat de problematica unor copii cu cerinţe speciale, în contextul normalizării, cuprinderea acestora în instituţii şcolare obişnuite, sau în moduri de organizare cât mai apropiate de acestea.
Şcoala şi familia, ca agenţi ai socializării, au un rol foarte important în integrarea copiilor cu dizabilităţi în învăţământul de masă. Aşadar, în urma deciziei că acel copil se va înscrie în învăţământul obişnuit , se iau măsuri pentru integrarea lui reală:
• Pregătirea clasei care va primi copilul;
• Pregătirea părinţilor copiilor;
• Pregătirea cadrului didactic care va prelua cazul;
• Adaptarea programei:
• Terapii specifice pentru copilul cu dizabilităţi;
• Evaluarea după criterii stabilite iniţial, se va evalua progresul;
• Creare unei atmosfere calme, lucrând pe grupuri mici, educatorul supervizând şi îndrumând discret fiecare grup de elevi;
• Înainte de a vorbi, educatorul trebuie să se asigure că este linişte, atrăgând atenţia copiilor când va anunţa ceva important, deci şi copilului cu dizabilităţi să se asigure că recepţionează (ar putea fi nevoie ca anumite informaţii să fie decodificate special pentru el );
• Folosirea unui limbaj simplu şi direct, însoţit de mimică expresivă şi gesturi adecvate;
• Solicitarea copilului cu dizabilităţi să rezolve sarcini diferite, astfel încât să aibă timp să le încheie; de reuşita în aceste activităţi va depinde motivaţia lui pentru învăţare şi progresele înregistrate;
• Chiar dacă la început timpul necesar este mai lung pentru a finaliza o activitate, rezolvând singur sarcina, elevul este capabil de anumite perfomanţe şi astfel îşi îmbunătăţeşte imaginea de sine;
• Educatorul trebuie să păstreze faţă de copii aceeaşi atitudine; cu toţii trebuie să stabilească reguli de comportare în grup , cu toţii trebuie să le respecte;
• Păstrarea legăturii cu părinţii, informându-i despre progresele copilului şi despre modul în care îşi pot ajuta copilul acasă.
Analiza perspectivei psihologice a socializării copiilor cu dizabilităţi necesită pe de o parte, o abordare din punct de vedere al psihologiei individului şi pe de altă parte, o abordare din punct de vedere al psihologiei colective (de grup).
Dacă privim problema din perspectiva psihologiei individului, atunci trebuie să evidenţiem cunoaşterea trăsăturilor dominante ale personalităţii copilului, reacţiile şi comportamentele sale în diferite situaţii, conştientizarea de către copii a propriilor nevoi, identificarea căilor de satisfacere ale acestor nevoi. De asemenea, se va avea în vedere setul de interse şi aspiraţii ale copilului care îi motivează orientarea selectivă şi durabilă spre anumite activităţi şi setul de atitudini care se manifestă în contextul relaţiilor speciale.
Dacă privim problema din perspectiva psihologiei de grup, trebuie să urmărim stadiul intercunoaşterii şi aprecierii interpersonale dintre membrii grupului de elevi, stadiul coeziunii socio-afective care influenţează dinamica grupului , stadiul conştiinţei de sine a grupului ca rezultat al maturizării relaţiilor şi interiorizării setului de reguli şi norme existente în viaţa şi activitatea grupului.
În viaţa grupurilor sociale şi şcolare există şi momente de disfuncţionalitate care pot fi prevenite sau înlăturate prin intervenţii focalizate pe:
• Schimbarea unor atitudini sau opinii necorespunzătoare;
• Sensibilizarea membrilor grupului faţă de anumite probleme;
• Satisfacerea unor cerinţe ale grupului sau exprimarea unor păreri cu privire la reorganizarea grupului.
Educaţia atentă a acestor copii asigură o dezvoltare mai rapidă decât s-a considerat a fi posibil iniţial, educaţia primită acasă şi la şcoală/ grădiniţă are un rol hotărâtor în dezvoltarea şi socializarea acestor copii.
Putem să socializăm copiii cu dizabilităţi, indiferent dacă ştim cauza dificultăţilor sale ( tulburări de dezvoltare, leziuni neurologice). Cel mai important lucru este ajutorul timpuriu dat copilului(în familie, grădiniţă, şcoală).
Atitudinea pozitivă zilnică a adultului faţă de copilul cu dizabilităţi îl poate ajuta efectiv în dezvoltarea capacităţilor de comunicare . Copilul va comunica mai uşor dacă doreşte să o facă , dacă doreşte să exprime lucrurile pe care le trăieşte.Folosind eficient capacităţile noastre de comunicare, vom putea stimula modul de comunicare al copilului.
Este foarte important ca un copil cu dizabilităţi să fie ajutat să devină cât mai independent posibil în toate acţiunile pe care le întreprinde.
Însă, orice demers în abordarea strategiilor de implementare a învăţământului integrativ, sistemul de învăţământ actual trebuie să pornească atât de la analiză la nivelul macro-social, cât şi de la analiza la nivelul micro-social a acestei problematici.
Analiza micro-socială are în vedere :
• Disponibilitatea şi interesul cadrelor didactice de a susţine învăţământul integrat prin activităţile desfăşurate cu colectivul claselor pe care le au în primire;
• Acceptul părinţilor care au copii în clasele unde se practică integrarea- acest fapt evită posibile stări de tensiune sau conflict care se pot ivi pe parcurs;
• Actuala structură numerică a claselor din învăţământul de masă permite integrarea ?
• Poate cadrul didactic să facă faţă unei abordări diferenţiate a categoriilor de copii din clasă?
Însă, orice educator care-şi centrează activitatea pe copil, nu trebuie să uite că:
• Fiecare copil este important pentru societate.
• Fiecare copil are nevoi speciale.
• Fiecare copil ae particularităţi specifice.
• Fiecare copil este unic.
• Cu toate că sunt diferiţi , toţi copiii sunt egali în drepturi. Referinte :
1. Romiţă Iucu, Managementul şi gestiunea clasei, Ed.Polirom, Iaşi,2000
2. A.Băban ,Consiliere educaţională, Ed.Psinet, Cluj-Napoca,2001
3. A. Cosmovici, Psihologie şcolară ,Ed. Polirom, Iaşi, 1998
sursa imaginii : freeschoolclipart.com
Orice individ trebuie să acorde o deosebită atenţie grupului social din care face parte, aşadar nu poate exista în afara unei experienţe de grup. Naşterea, creşterea, educaţia, asigurarea traiului zilnic, locul de muncă etc. sunt doar câteva etape prin care trece omul în decursul vieţii sale.
