Importanţa deosebită pe care o are familia, ca temelie a vieţii sociale şi ca loc în care se naşte educaţia moral-civică, face ca Decalogul să se ocupe în două din poruncile sale de acest mic, dar fundamental organism social: mai întâi în porunca a cincea care normează raporturile dintre părinţi şi fii (Ieşire 20,12; Deuteronom 5,16) şi apoi porunca a şaptea care reglementează raporturile dintre soţi. Este cunoscut faptul că pentru Vechiul Teastament binecuvântarea cea mai mare a familiei, în special a mamelor era naşterea de cât mai mulţi copii. Copiii erau consideraţi drept o binecuvîntare a lui Dumnezeu (Deuteronom 28,14; Psalm 112,8-9), iar lipsa lor o pedeapsă dumnezeiască (Facere 16,2; I Regi 1,6, etc.).

Porunca cinstirii părinţilor este formulată pozitiv: „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi fie ţie bine şi să trăieşti ani mulţi pe pământul pe care ţi-l va da domnul Dumnezeul tău”. Ea cere imperativ fiilor respect şi cinstire faţă de părinţi şi urmează imediat după poruncile care privesc îndatoririle religioase ale credinciosului faţă de Dumnezeu. Acest fapt nu este lipsit de importanţă, deoarece fii îşi au existenţa de la Dumnezeu prin mijlocirea părinţilor. Pentru fii, părinţii sunt aproapele cel mai imediat pe care trebuie să-l cinstească şi să-l iubească .

Îndatorirea fiilor de a-şi cinsti părinţii cuprinde toată gama sentimentelor faptelor: de recunoştinţă, de dragoste şi de ajutorare.

“Principiile educaţiei religos-morale în Vechiul Testament sunt foarte stricte, iar regulile stipulate comportă evidente dimensiuni punitive”.

La evrei, educaţia religios morală este urmărită în mod programatic, începând cu frica faţă de Dumnezeu care este “începutul înţelepciunii” (Pilde 1,7).

Păstrarea poruncilor constituia o garanţie a perpetuării poporului evreu.

Scopul educaţiei israelite îl constituia însuşirea poruncilor divine, transmise prin Moise nu la modul pur teoretic, ci prin traducerea lor în fapte de viaţă. “Faptele deci preced cuvintele în educaţia israelită; teoria nu era altceva decât urmarea practicii”. Se recomanda “să învăţaţi pe fiii lui Israel toate legile, pe care le-a poruncit lor Domnul prin Moise” (Leviticul 10,10-11).

Poruncile din Decalog au o puternică valoare morală. Chiar şi forma lor de exprimare comportă această dimensiune. “O axiomă are valoare morală şi în măsura în care ea are o formă negativă”. Din acest punct de vedere poruncile nu prescriu ci interzic la modul foarte precis anumite acte: să nu ucizi, să nu comiţi adulter, să nu furi, să nu depui mărturie mincinoasă, să nu doreşti bunurile aproapelui tău. Cele zece porunci încredinţate de Dumnezeu lui Moise pe Muntele Sinai sunt principii de bază ale monoteismului şi au fost însuşite şi de creştinism.

În Revelaţia Noului Testament familia a câştigat cea mai înaltă preţuire din partea Mântuitorului fiind ridicată la demnitatea de Sfântă taină prin binecuvântarea căsătoriei. Prin urmare, ea are binecuvântarea din partea lui Dumnezeu (Matei 19,6), iar legătura dintre soţi, bazată pe iubire, nu poate fi întreruptă aşa cum nici Hristos nu se desparte de Biserica Sa (Efeseni 5,25-27) .

“După cum în cadrul Bisericii prin învăţătura şi prin Sfintele Taine se urmăreşte curăţirea de păcate şi sfinţirea credincioşilor, tot astfel în cadrul familiei, care este chipul Bisericii, părinţii au datoria să-i apere pe copiii lor de toate relele aduse de păcat şi aceasta se poate realiza numai printr-o sănătoasă educaţie religios-morală şi socială” .

Părinţii au datoria sfântă să se îngrijească de buna creştere a copiilor, fiindcă copiii sunt cele mai gingaşe fiinţe şi au nevoie de ajutor material şi spiritual.

Mântuitorul a iubit copiii şi i-a numit moştenitori ai Împărăţiei lui Dumnezeu (Matei 19,14). De aceea a poruncit să lase pe copii la El şi i-a îndrumat ca şi ei să aibe sufletele tot atât de nevinovate ca şi copiii (Matei 19,3). Atât din Decalog cât şi din spusele Mântuitorului rezultă că părinţii trebuie să-i conducă pe copiii lor spre mântuire, iar aceasta nu se poate realiza decât printr-o educaţie deosebită vorbindu-le despre poruncile Scripturii. Pe cei care nu fac aceasta Sfântul Ioan Gură de Aur îi numeşte “mai răi decât ucigaşii: Pentru aceasta zicem, nu fără întristare, că nişte părinţi ca aceştia sunt mai răi decât ucigaşii de copii. Deoarece nu este aşa de cumplit lucru a ascuţi sabia şi a întrama dreapta şi a o înfige în gâtul copilului, precum a pierde şi a prăpădi un suflet...”
Totul pentru părinţi trebuie să fie pe locul doi faţă de creşterea şi educarea copiilor, căci “un copil are nevoie de multă îndrumare şi dragoste”.

La rândul lor copiii au îndatorirea să-i iubească, respecte şi să se îngrijească de nevoile lor materiale şi spirituale. “Hrăniţi pe cei ce v-au adus pe lume. Chiar şi când vei hrăni pe mama ta, tot nu eşti achitat faţă de ea pentru durerile şi neliniştile pe care le-a îndurat pentru tine, nu vei fi răsplătit nici acele griji delicate pe care ea le-a avut atâta vreme cât te-a purtat în sânul ei, nici pentru toate acele lipsuri la care ea s-a osândit pentru a-ţi asigura existenţa. De câte ori ea a vegheat pentru a-ţi proteja somnul ! A stropit leagănul tău cu lacrimi, iar tu vei avea tăria a o lăsa în sărăcie ? O, fiul meu, ce pedeapsă chema – vei asupra ta, de nu vei hrăni pe tatăl tău ! Tu îi eşti dator totdeauna tot ce ai, pentru că îi eşti dator tot ceea ce eşti...”

Porunca a cincea a Decalogului arată că părinţii nu trebuie cinstiţi doar pentru că sunt originea biologică a copiilor lor, ci şi în măsura în care au devenit părinţi în ordine spirituală, iniţiindu-şi copiii în iubirea şi ascutarea de Dumnezeu (Deuteronom 6, 5-7 şi 20-25) . Altfel spus, în măsura în care prin vieţuirea lor înţeleaptă, au devenit pentru fiii lor modele sigure pe drumul vieţii plăcute lui Dumnezeu, dovedind capacitatea discernerii valorilor consistente şi a bunei raportări faţă de lucruri, în spiritul de care vorbeşte Eclesiastul (2, 24-26). În acest context, a-ţi cinsti părinţii care te-au adus deopotrivă la lumina zilei şi la îmţelepciunea vieţii, implică imitarea faptelor lor, a modului lor de a fi, aşa cum recomandă Sfântul Apostol Pavel ( Evrei 13,7) “Este un mod foarte propriu Scripturii de a vorbi despre educaţie – ca mystagogie şi pedagogie – din aproape în aproape, nu prin propunerea unor teorii despre buna – purtare ci prin întruparea unui model de viaţă, prin constituirea unei maniere teologice de a fi şi prin participarea membrilor familiei la acest model” .

Un model de viaţă religios morală conform Decalogului, în special poruncii a patra ar fi participarea părinţilor la slujbele bisericeşti pe care copiii trebuie să urmeze. “Părinţii să meargă cu ei la biserică şi să le ceară socoteală de ceea ce au auzit şi au învăţat”.

Dacă copiii văd că părinţii ţin post şi se roagă vor ţine şi ei post şi se vor ruga. Modul de viaţă al mamei, exemplul ei moral şi în general, atmosfera din cercul intim al familiei au o influenţă fericită asupra copilului. “Uneori anumite trăsături de caracter ale tatălui sau ale mamei par a fi selecţionate; sunt copii care copiază de preferinţă defectele, alţii calităţile”.

Crescând în climatul familial într-o atmosferă de cumpătare, de calmitate şi de stăpînire de sine, copiii vor începe îndrumaţi de părinţi să fie şi ei cumpătaţi la mâncare, îmbrăcăminte, vorbă, căci “cumpătarea este şi hrană, şi plăcere, şi sănătate, iar ce este mai mult duce la vătămare, dezgust şi boală”. Dacă vor fi educaţi fără mânie nici copilul nu va fi mânios.

Sfântul Ioan Gură de Aur dă mâniei numele de facultate tiranică, pentru că aceasta ca un adevărat tiran, stăpâneşte sufletul omenesc, împingându-l la nenumărate fapte necugetate.

Un bun mijloc pentru educarea mâniei este ca tânărul să fie deprins să se servească singur: să se spele singur pe picioare, să-şi ia haina, şi să se lipsească de ajutorul altuia la baie. Să fie învăţat să ierte de îndată pe cei ce au pierdut sau au stricat un lucru de-al său.

Porunca cinstirii părinţilor nu s-a limitat numai la cadrul strict familial, ci s-a extins la o sferă mai largă a vieţii sociale, încât de la cinstirea părinţilor trupeşti s-a trecut la cinstirea părinţilor spirituali, la respectarea învăţătorilor şi educatorilor, precum şi a conducătorilor societăţii.

Un important factor al educaţiei religioase îl constituie şcoala. La nivelul acetei instituţii, educaţia religioasă ajunge într-un stadiu de maximă dezvoltare prin caracterul programat, planificat şi metodic al activităţilor instructiv-educative.

Credinţa este formată şi desăvârşită prin educaţie, iar educaţia nu este periclitată de prezenţa credinţei religioase. Ea are nevoie de sprijinul educaţiei al unui exerciţiu de cultivare printr-o nimerită informare şi formare.

Comportamentul de la şcoală al copilului este profund influenţat de ceea ce se întâmplă acasă. Atât profesorul, cât şi părintele sunt bine intenţionaţi. Dar dacă ei nu formează o echipă în ceea ce priveşte educaţia unui copil, este sigur că rezultatul nu va fi cel aşteptat.

Educaţia răspunde atât cererii sociale cât şi nevoilor şi aspiraţiilor individuale. Numai printr-o educaţie sănătoasă şi robustă ne putem ridica din marasmul aproape general al zilei de astăzi, educaţie pe care o putem dobândi prin înnoirea, înmulţirea tuturor faptelor bune ascunse în forţa neamului.
_{sursa imaginii : freeschoolclipart.com}

---

Tag-uri: educatie, societate, religie, familie, calitate, dragoste, reguli, noul testament

---

Categorie: Educatie  - ( Educatie - Archiva)

Data Adaugarii: 21 January '08

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---