Intr-o lume în care schimbările se petrec rapid, iar diversitatea este din ce în ce mai mare, necesitatea ca cetăţenii să fie activi, informaţi şi responsabili este mai pregnantă ca niciodată. Rolul educaţiei moral-civice în formarea şi dezvoltarea unor astfel de cetăţeni este acum aproape universal recunoscut.

Abilitatea de a se implica în viaţa şi în problemele publice, în mod inteligent şi responsabil, se formează. Cu toate că anumite lucruri pot fi deprinse în mod neorganizat, în cadrul familiei, în societatea actuală acestea nu mai sunt suficiente pentru formarea cetăţenilor informaţi şi competenţi de care au nevoie democraţiile moderne, pentru a-şi asigura existenţa. Educaţ ia pentru o cetăţenie democratică trebuie să fie o dimensiune atât a educaţiei formale, cât şi informale, iar toţi cetăţenii dintr-o societate democratică trebuie să aibă dreptul la o astfel de educaţie.

Modelele tradiţionale de educaţie nu dispun de elementele necesare formării acelui tip de cetăţean activ, informat şi responsabil de care democraţia modernă are nevoie. În multe privinţe importante, acestea nu reuşesc să răspundă cerinţelor unui mediu social, economic, politic şi cultural în care schimbările se produc într-un ritm alert.

Pentru implicarea reală în viaţa societăţii, sunt necesare noi forme de educaţie care să fie în aceeaşi măsură practice şi teoretice, să pornească de la problemele reale care influenţează elevii şi comunităţile în care aceştia trăiesc, să se bazeze pe participarea la viaţa şcolii, precum şi pe un curriculum formal.

Necesitatea unei asemenea educaţii constituie o provocare importantă pentru profesia de cadru didactic. Aceasta implică învăţarea unor noi forme de cunoaştere, elaborarea unor noi metode de predare, descoperirea unor noi modalităţi de a lucra şi de a crea noi tipuri de relaţii profesionale, atât cu ceilalţi colegi, cât şi cu alţi elevi.
Noul tip de educaţie civică pune accentul pe un nou model de predare care se bazează mai mult pe situaţiile din prezent decât pe înţelegerea evoluţiei istorice a sistemelor, pe gândirea critică şi dezvoltarea competenţelor în aceeaşi măsură ca şi pe transmiterea cunoştinţelor, pe cooperare şi colaborare mai degrabă decât pe pregătirea individuală, pe autonomia profesională în locul dependenţei de instrucţiunile venite de la nivel central.
Această educaţie necesită schimbarea modului în care percepem învăţarea, de la ideea de învăţare centrată pe profesor la cea de învăţare prin experienţă, participare, cercetare şi împărtăşire.
Educaţia moral-civică trebuie privită, sub aspect teoretic şi metodologic, ca fiind realizabilă nu numai prin orele de educaţie, respectiv cultură civică, ci într-o manieră integrată. Educaţia civică nu înseamnă doar cultură politică, juridică, interculturală, ci propune, transcendent, dezvoltarea unei concepţii despre lume şi a unei identităţi civice concordante cu valorile perene ale umanităţii. Nu înseamnă numai a învăţa despre, ci înseamnă a reflecta asupra şi a te raporta într-un anumit mod la societate (a-ţi găsi locul, a stabili raportul cu tine, cu ceilalţi, cu natura).
Pentru obţinerea unor rezultate bune în modelarea valorilor şi atitudinii civice a elevilor trebuie să urmărim continuu prestaţia lor determinată de stimulii pe care îi creăm noi. Adică nu este suficient să le cerem să identifice diferite aspecte, rezumându-ne la a aştepta doar lista lor, ci este absolut necesar să urmărim cum lucrează fiecare în parte sau grupul care are o sarcină, cum recunosc anumite tipuri şi trăsături, cum se confruntă în analizarea unor fapte sau evenimente.

În acest context, accentul nu trebuie să cadă pe transmiterea unei bogate informaţii de specialitate pe care elevii au datoria să o reproducă fidel, ci pe formarea unor atitudini critice, reflexive, responsabile, pe dezvoltarea capacităţii de dialog şi cooperare, pe cultivarea respectului faţa de sine şi faţă de ceilalţi.
În locul unor cunoştinţe gata făcute, învăţătorul trebuie să opteze pentru prezentarea unui discurs didactic complex, care să ofere elevilor posibilitatea de a ridica probleme, de a exprima puncte de vedere, de a participa pas cu pas la construirea noţiunilor, conceptelor, ideilor.

Educaţia civică nu poate fi impusă în mod autoritar prin intermediul unor percepte, dispoziţii, interdicţii. Ea îl educă pe elev în direcţia conştientizării celuilalt, îl învaţă care îi sunt drepturile şi îndatoririle, îl învaţă să comunice, contribuie la formarea spiritului de iniţiativă.

Fiecare temă din programa de Educaţie civică trebuie prezentată ca o „problemă” care include în sinea ei altele, pe care elevii trebuie să le descopere şi să le discute activ, pornind de la cunoştinţele şi experienţa lor
Pentru a răspunde cerinţelor legate de adaptarea curriculumului la contextul local, şcoala trebuie să sensibilizeze şi să atragă în parteneriate variate persoane sau instituţii din comunitate, care deţin competenţe sau resurse ce pot contribui la realizarea educaţiei de calitate: părinţi, membrii ai comunităţii, autorităţi locale, organizaţii nonguvernamentale, instituţii guvernamentale, agenţi economici etc.
Şcoala a avut şi are un rol primordial în a colabora cu părinţii copiilor pentru asigurarea educaţiei acestora. Educaţia este o acţiune la care îşi dau concursul şcoala, familia, întreaga societate, deci colaborarea între ele apare logic stringentă. Învăţătorul este cel care trebuie să cunoască ce relaţii există în sânul familiei şi mai precis să-i cunoască bine pe părinţi pentru a putea îndeplini un rol de educator al „educatorilor”. Numai atunci când vom cunoaşte cu precizie universul familial al elevilor noştri, vom putea să ferim elevul de influenţa nefastă a unor părinţi care nu îşi merită numele; această misiune nu este deloc uşoară, căci există diferite tipuri de părinţi: autoritari, hiperprotectori, indulgenţi, severi, agresivi.

Experienţa didactică demonstrează că, de multe ori părinţii elevilor sunt greu de atras în susţinerea demersului de adaptare a curriculumului la contextul local, deşi familia ar trebui să reprezinte principalul partener al şcolii în acest domeniu. Cu asemenea „atitudini” din partea familiei nici nu poate fi vorba de o colaborare căci, literalmente, nu avem cu cine colabora. Având păreri diferite faţă de problemele educaţiei copilului, în familie, apar disensiuni de care uneori, din nefericire, copilul ia cunoştinţă fiind, de obicei, prezent la exprimarea sau manifestarea lor. Punctele de vedere contradictorii facilitează copilul să-şi desfăşoare activitatea după bunul său plac.

În asemenea situaţii, consecinţele nu întârzie să apară: elevii cu rezultate slabe la învăţătură şi mai ales cei indisciplinaţi sunt, în cele mai multe cazuri, rodul unei astfel de neconcordanţe, deoarece copilul, ştiind că pentru faptele sale negative are un apărător în familie, le va săvârşi cu seninătate. O bună educaţie implică necesitatea unităţii de vederi şi acţiuni din partea tuturor factorilor educativi.
Informarea reciprocă între învăţător şi familie cu privire la copil, la evoluţia lui se poate realiza prin mai multe modalităţi:

- şedinţe, lectorate cu părinţii – cadru organizat al unor analize riguroase asupra influenţei pe care cei doi factori o au asupra elevilor – sunt instrumente folosite de învăţător pentru a se asigura că munca lui nu dă greş, iar părinţii că şi-au încredinţat copii pe mâini bune;
- lecţiile şi serbările ţinute în faţa părinţilor permit celor din urmă să vadă manifestările elevilor în cadru lărgit şi sub aspecte diverse, să aprecieze rezultatul muncii lor, trăirile şi comportamentele acestora;
- vizitele la domiciliul elevilor constituie momente în care se realizează o cunoaştere amănunţită a împrejurărilor de viaţă pe care le trăieşte copilul, a valenţelor pozitive şi negative pe care le are mediul asupra „eului” elevului;
- corespondenţa şi carnetul de note sunt modalităţi cu caracter permanent dar nu suficient de concludente dacă au un grad mare de subiectivitate şi dacă, dintr-o parte sau alta sunt tratate cu indiferenţă;
- excursiile de documentare ale părinţilor, coordonate de învăţător, pot constitui şi ele o modalitate, cu scopul de a-i pune pe părinţi în faţa unor situaţii tipice de o adevărată educaţie model în familie şi în şcoală.
Relaţia şcoală-familie-societate presupune şi co-interesarea organizaţiilor non guvernamentale, identificarea şi atragerea acelor organizaţii non-guvernamentale care sunt interesate în dezvoltarea educaţiei şi care au experienţă în colaborarea cu membrii comunităţii şcolare, pregătirea elevilor în diferite cercuri, cluburi, identificarea de resurse pentru învăţare, atragerea de parteneri pentru educaţie.
Din vederile noastre nu trebuie să lipsească stimularea interesului pentru protecţia mediului înconjurător, problemele legate de poluarea aerului, lipsa de apă, înaintarea deşertului, pierderea echilibrului natural şi lipsa resurselor naturale
_{Sursa Imaginii: freeschoolclipart.com}

---

Tag-uri: calitate, eficientizare, diversitate

---

Categorie: Educatie  - ( Educatie - Archiva)

Data Adaugarii: 31 January '08

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---