Oferind copilului un climat de profunda securitate in conditiile caruia se poate dezvolta armonios, grupul familial ii confera tot-odata un ideal de sine, o imagine linistitoare a propiului eu, un antidot pentru nelinistile sale interioare.

Numai o familie unita si care prezinta conduite armonioase ale membrilor sai este capabila sa asigure un climat educativ propriu dezvoltarii conduitelor normale si positive ale copilului,deoarece identificarea cu ambii parinti, imitarea comportamentului acestora si insusirea pe aceasta baza,a unor convingeri si atitudini favorabile solicita imperios un potential functional definit de integralitate si coerenta,care sa asigure complementaritatea rolurilor si sarcinilor familiale.

Cand unele functii ale familiei sunt deterioare sau absente, apar trau ma sufletesti pe care copilul le resimte in modul cel mai acut cu putinta, la nivelul constiintei sale morale in curs de formare. Intetionat sau nu, sistematic sau spontan, parintii exercita si influente in plan moral,constituindu-se asa numita “Constiinta morala” primara, care actioneaza ca un fel de “voce” a parintilor,asigurand pe de o parte reglarea conduitelor, iar pe de alta parte o anumita securitate afectiva a copilului.

In familiile destramate sau caracterizate prin lipsa de armonie a parintilor au fost identificate mai multe cazuri de copii cu defecte de vorbire,tulburari nervoase si de caracter, perturbari sau retardari in dezvoltarea intelectuala si scolara si chiar perturbari ale moralitatii ceea ce demonstreaza ca exista o stransa legatura intre asa, zisa “patologie a copilariei mici” si psihologia sau comportamentul parintilor.

Exista si alte situatii familiale similare care favorizeaza tendinte caracteriale pregnant deviante: copilul minte in permanenta, savarseste acte de furt, demonstreaza agresivitate, era iritabil, lipsit de sensibilitate, dovedindu-se ceea ce se numeste “copil dificil”. Aceste conduite deviante dezvoltate inca din perioada de preadolescenta constituie premisa formarii unei constiinte morale deficitare,care poate stimula ulterior copilul la savarsirea unor acte cu caracter antisocial.

Diferentele inregistrate in comportamentul moral si in valorime morale ale copiilor de aceeasi varsta se explica cel mai adesea prin diferentele inregistrate in practicile parintilor in materie de educatie.

Ocupandu-se de dezvoltarea judecatilo morale la copil ca parte integranta a procesului de dezvoltare cognitive oferita de procesul educatiei parentale, J. Piaget distinge trei faze:

a) realista, in cursul careia regulile morale sunt vazute de copil ca externe lui si existand in sine,fiind absolute si neschimbatoare;

b) egocentrista, in cadrul careia copilul accepta obligatia de a se conforma regulilor, dar nu simte ca a luat parte la crearea lor, motiv pentru care va incerca sa le schimbe conform intereselor sale;

c) faza cooperarii si a respectului mutual, in care are loc internalizarea moralitatii(“morala reciprocitatii”) si acceptarea ei ca mod de reglementare a propriului comportament si a comportamentului altuia.

Concluziile sale care rezulta din conceptia lui J. Piaget sunt:

• Cunoasterea morala este baza actiunii morale, astfel incat nici un copil nu-si poate dezvolta o moralitate matura pana nu a trecut printr-o “morala a constrangerii”.
• Influentele familiei si ale parintilor trebuie dublate cu cele ale factorilor din afara, astfel cu cat copilul este mai bine integrat intr-un grup de prieteni, cu atat isi va dezvolta mai puternic o morala a reciprocitatii care valideaza defapt adevarata dimensiune a comportamentului sau moral autonom.

Conform teoriilor “invatarii sociale” nu este obligatoriu ca tanarul sa preia in mod automat modelele de conduita parentala, putand dobandi in cursul experientelor sale seturi de valori diferite de cele ale parintilor. Agentii de socializare care controleaza conditiile de intarire imediata a comportamentului moral(de obicei parinti au o influenta mai mare asupra a ceea ce face copilul chiar daca exercita un control mai scazut decat asupra a ce invata sa faca.

Teoria invatarii sociale acorda un rol important creativitatii,considerand ca educatia morala urmareste atat conformarea indivizilor la regulile sociale dar si insusirea unei creativitati aplicabile in diferitele situatii de interactiune sociala. Educatia morala trebuie sa fie capabila nu numai sa faca copii sa se conformeze la regulile unei conduite adecvate, dar si sa accepte aceste reguli ca si cum lear fi institui ei singuri.

Aceasta idee ne face sa intelegem in mod corespunzator faptul ca variatiile in comportamentul moral al copiilor si tinerilor depind nu numai de contextual familial si de “tehnicile” de socializare parentale, ci si de un ansamblu complex de “agenti” si “instante” de socializare, care se manifesta atat in forme puternice si directe cat si in forme mai difuze si indirecte.

Fiind o premisa principala a formarii conduitei morale,educatia morala in familie nu se poate rezuma la un simplu proces de transmitere didacticista a unor cunostinte, norme sau principii abstracte. Este necesar a avea in vedere intreg ansamblul constiintei morale a copilului adica constituiea unor sentimente si convingeri durabile, a unor deprinderi si obisnuinte, cu alte cuvinte, a pune accentual atat pe componenta cognitiva,cat si pe cele de natura afectiva, evaluativa sau comportamentala.

Actiunile de moralizare retorica a copilului de catre parinti ramane fara valoare atata vreme cat acestia nu fac nici un effort pentru a intelege specificul personalitatii in curs de formare a copilului,caracteristicile biologice si psihologice,contradictiile impuse conduitei sale morale de situatia dependenta fata de adult. Aceasta dependenta sau heteronomie dobandeste accente dramatice mai ales in cazul adolescentului care nu se ghideaza dupa aceleasi norme ca ale adultului. Pentru acest motiv, apare deosebit de negative tenditnta unor educatori de a pune semnul egalitatii intre comportamentul moral al copilului si cel al varstnicului si a-i pretinde primului o moralitate pe deplin formata si constienta de sine. Multi parinti ignora realitatea esentiala ca nu se poate plasa fiinta morala a copilului in imperiul absolut al necesitatii si ca nu intotdeauna morala adultului este si echitabila pentru cel educat. Criteriul strictei moralitati sau al cunoasterii si respectul neconditionat al imperativelor moralitatii, care actioneaza in cadrul adultilor, este defapt inoperational pentru un minor care nu are capacitate de a discerne consecintele incacarii acestor imperative. Daca copilul reprezinta un scop in raport cu obiectivul educatiei morale trebuie subliniat ca relatia de la mijloc la scop nu este niciodata lineara sau univoca, putand aparea multiple contradictii cu care se confrunta copilul in raport cu cerintele care i se impun. Dar nu e mai putin adevarat ca educatia morala poate duce si la depersonalizare, mai ales cand adultul solicita neconditionat supunere si ascultare fara a tine seama ca copilul este de cele mai multe ori ostil controlului exercitat asupra conduitei sale sau mesajelor educative vadit moralizatoare. In mod real nu conteaza numai prezentarea normei sau formularea interdictiei ca atare ci mai ales implicatiile ei axiologice si afective pentru universul de valori in formare al copilului.

Atunci cand formele educative forteaza prea mult generalitatea, ignorand faptul ca fiecare copil, fiecare adolescent isi are individualitatea sa distincta este posibil ca sistemul de valori pe care adultul incearca sa il imprime sa sufere deformari sau sa intre in contradictie cu convingerile, sentimentele si experienta(de fapt, lipsa de experienta) acestuia.

Gradul maxim al “rezistentei copilului” fata de mesajele educative se inregistreaza de obicei la nivelul componentei affective sau comportamentale,cea mai mare influenta si mai profund modelabila fiind – asa cum indica rezultatele cercetarilor psihopedagogice – componenta cognitive. Educatia morala nu se poate reduce insa numai la influentele exercitate asupra acestei componente, complexitatea ei cerand criterii si metode ferme, pe care numai o experienta indelungata le poate oferi.

A fi parinte este deci mai mult decat o simpla calitate fata de care ne putem exalta. Ea presupune experienta, pricepere, rabdare, cu alte cuvinte toate insusirile care se cer pentru exercitarea unei adevarate profesii ”profesia de parinte”. Iar pentru realizarea unor performante existenta unui climat familial favorabil si armonios si competenta in educatie reprezinta premise de baza.
_{sursa imaginii : freeschoolclipart.com}

---

Tag-uri: familie, influenta, parinti, dezvoltare, educatie, copii

---

Categorie: Educatie  - ( Educatie - Archiva)

Data Adaugarii: 29 November '07

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---