FamousWhy
ROM
Biografii, Celebritati, Vedete Vacante de vis, Destinatii, Regiuni Articole, Referate, Comentarii Download programe software FamousWhy Lucruri faimoase Forum Submit Content
|


Referate


Statistics:
Visits: 2,736
Votes: 0
Fame Riser
          
Fame Rank
N/A
Fame Riser
create pool

Articole


Intreaba despre Sprijinul din partea familiei in educatia copiilor cu cerinte educative speciale

Tag-uri Populare


educatie   scoala   familie   educare   societate   copii   integrare   democratie   elevi   gradinita   rromi   profesori   invatamant   incluziune   parinti   comportament   egalitate   prescolari   educatoare   dezvoltare   nevoi speciale   discriminare   comunitate   dizabilitati   moral-civica   minoritati   tigani   marginalizare   drepturi   formare   copii cu ces   personalitate   cultura   deficiente   libertate   violenta  

All Tags

Famous Forum

 

Sprijinul din partea familiei in educatia copiilor cu cerinte educative speciale

 Q:   Intreaba despre Sprijinul din partea familiei in educatia copiilor cu cerinte educative speciale       
Sprijinul din partea familiei in educatia copiilor cu cerinte educative speciale În toată lumea, ca şi în România, angajarea şi responsabilizarea familiei în educaţia copiilor este fundamentală pentru reuşita participării şcolare. La orice copil, în mod particular la copiii cu cerinţe educative speciale, gradul de interes şi de colaborare a părinţilor cu şcoala este cel mai adesea direct proporţional cu rezultatele şcolare obţinute de copii. Psihopedagogia modernă centrată pe copil se bazează pe convingerea că familia este primul educator şi cu cel mai mare potenţial de educare. Familiile copiilor cu CES sunt adesea responsabile de copiii lor tot restul vieţii.

Un rol foarte important al şcolii în context este acela de a sprijini familiile să aibă încredere în resursele proprii, pentru a face faţă greutăţilor cu care se confrunt ă.

Implicarea familiilor în ameliorarea educaţiei copiilor cu CES a condus la multe schimbări positive, adesea în modalităţi radicale. În România familiile şi asociaţiile de persoane ori de părinţi ai copiilor cu dizabilităţi au contribuit în mod substanţial, mai ales după 1990, la adoptarea unor măsuri de ameliorare a calităţii şcolarizării copiilor cu CES.

Donellan şi Mirrenda (1984, apud Shea şi Bauer, 1994) propun câteva standarde fundamentale pentru programele de colaborare a părinţilor în educaţia specială:

- toate intervenţiile ar trebui să plece de la presupunerea că nu părinţii sunt cauza dizabilităţilor copiilor lor; se are în vedere riscul ca părinţii să fie blamaţi pentru dizabilităţile copiilor lor;

- cadrele didactice ar trebui să aplice criteriul celei mai puţin periculoase presupuneri; de pildă, dacă un program educaţional utilizat de un părinte a fost ineficient, aceasta s-a întâmplat nu pentru că familia a aplicat necorespunzător acest program;

- o explicaţie completă a dificultăţilor copilului la şcoală este esenţială pentru părinţi;

- niciun specialist sau cadru didactic nu ar trebui să le spună părinţilor că nu mai este nimic de făcut pentru copilul lor;

- programele de intervenţie şi sprijin ar trebui să implice familiile la maximum. Ele ar trebui să fie construite astfel încât să satisfacă nevoile copilului în contextual larg al nevoilor familiei. Părinţii ar trebui să fie recunoscuţi ca fiind cei mai potriviţi în relatarea istoriei, comportamentului şi nevoilor copilului. Ei ar trebui să aibă acces total la informaţiile educaţionale şi la “diagnosticele” copilului.

În multe ţări dezvoltate ale lumii părinţii au drepturi sporite (mai puternice decât cele actuale în România) în ceea ce priveşte participarea la educaţie a copilului cu CES. În SUA, de pildă, părinţii au dreptul de:

- a controla toate datele despre educaţia copilului lor;
- a face o evaluare independentă, o caracterizare a copilului lor ca elev;
- a primi înştiinţări scrise despre orice schimbare în identificarea, evaluarea şi orientarea copilului lor sau despre orice schimbare în PEI (Planul Educaţional Individualizat) al copilului;
- a participa în mod egal cu personalul şcolii în dezvoltarea şi revizuirea PEI a copilului.

Ca şi în cazul copiilor, familiile sunt foarte diferite; necesităţile lor de a fi sprijinite sau posibilităţile de a oferi sprijin sunt extrem de diverse. Fiecare familie are potenţialul şi nevoile sale unice, care trebuie valorizate corespunzător de către şcoală.

Comunicarea şi colaborarea eficientă dintre cadrele didactice şi părinţi se bazează pe câteva elemente (Beckman, Newcomb, 1996, apud Step by Step, 2001):

- Respectul (reciproc) – poate fi modelat adesea de către cadrele didactice. Este important să se plece de la premisa că părinţii sunt cei mai importanţi profesori din viaţa copilului; respectul şi tactul dovedit de cadrul didactic faţă de complexitatea unor probleme poate induce respectul reciproc;

- Atitudinea imparţială, care solicită gândirea pozitivă şi deschisă despre familii, evitarea judecăţilor evaluative şi dezaprobatoare. Atitudinea imparţială înseamnă încurajarea familiilor de către cadrele didactice să-şi evaluaze propriile decizii fără a influenţa cu propria lor părere;

- Empatia faţă de părinte poate fi uşor sesizată de acesta prin deschiderea la dialog şi comunicare sinceră.

Shea şi Bauer (op. cit.) descriu un continuum al activităţilor colaborative, bazate pe următoarele elemente:

- timpul disponibil în care aceste activităţi pot fi făcute;
- cantitatea şi calitatea dorită de implicare a persoanelor;
- calitatea sprijinului din partea personalului şcolii, pe care şi-o doresc părinţii şi pe care o pot obţine.

Formele de colaborare şi sprijin reciproc între şcoală şi familie sunt:

* Activităţile de oferire a informaţiilor – în cadrul acestora familile primesc informaţii din partea persoanelor autorizate (aviziere, scrisori şi bilete, carnete de corespondenţă, telefoane, publicaţii / buletine periodice ale şcolii, diferite ştiri, programe de întâlnire cu părinţii, şedinţe.

* Activităţile de împărtăşire a informaţiilor – cele mai obişnuite activităţi de acest tip sunt şedinţele părinţi – cadru didactic. În educaţia cerinţelor speciale, şedinţele cu părinţi iau foarte des forma unor şedinţe axate pe PEI. Se planifică acum activităţile de colaborare şi se rezolvă problemele apărute în aplicarea planului. Informaţiile sunt oferite de asemenea prin intermediul unor carnete în care se notează istoria devenirii copilului, performanţele acestuia, dar şi problemele întâmpinate. Înformaţiile pot veni atât de la cadrul didactic la părinte, cât şi invers.

* Sprijinul colaborativ pentru curriculum-ul şcolar – activităţile de sprijin presupun o implicare activă a membrilor familiei în cadrul programelor şcolii. Cele mai obişnuite activităţi de acest gen sunt intervenţiile comune familie –şcoală, în care membrii familiei lucrează împreună cu cadrele didactice pentru fixarea obiectivelor PEI. Părinţii pot juca rolul de profesori acasă şi pot supraveghea studiul suplimentar al copilului în scopul sprijinirii derulării PEI sau a temelor şcolare.

* Colaborarea cu comunitatea şcolară - presupune cooperarea pentru îndeplinirea unei sarcini anume împreună, membrii familiei şi cadrele didactice. În cardul acestei colaborări, membrii familiei pot juca rolul în cadrul şcolii de instructori, voluntar, membri de comitet de intervenţie, tutori, instructori de “minipredare”, asistenţă în cadrul călătoriilor în afara şcolii, ajutor în pregătirea materialelor didactice şi echipamentului necesar.

* Pregătirea părinţilor – cere atât părinţilor cât şi specialiştilor să-şi aloce timp pentru pregătirea şi programele educaţionale ce vor fi aplicate. Pregătirea părinţilor este o activitate foarte constructivă deoarece implică învăţarea şi acumularea cunoştinţelor şi tehnicilor folositoare părinţilor în schimbarea comportamentelor neadecvate ale copiilor. Sensibilizarea părinţilor pentru obiectivele, ţintele, abilităţile programelor este esenţială în educarea şi pregătirea acestora.

Situaţiile de non-colaborare între şcoală şi familie sunt frecvente. Ele sunt cauzate de motive diverse, de percepţii diferite ale părinţilor şi cadrelor didactice cu referire la valoarea şcolii, a copiilor etc. În munca cu problemele părinţilor, Bemporad, Ratey şi O’Driscoll (1987, apud Shea şi Bauer, 1994), susţin că există trei tipuri de asemenea probleme, cu care şcoala se confruntă:

- problemene native ale părinţilor: vigoarea fizică şi energia psihică de a putea trăi şi sprijini copilul care are o dizabilitate;

- tendinţele psihologice de apărare folosite de părinţi pentru a face faţă epuizării, furiei şi durerii survenite în urma necazurilor derivate din situaţia de părinte;

- apare o schimbare a experienţelor sociale ale părinţilor ca rezultat al dizabilităţii copilului; adesea părinţii îşi alocă o mare parte de timp şi resurse financiare pentru a se documenta singuri în problematică specifică dizabilităţii, pentru a căuta servicii de reabilitare adecvate, pentru a încerca să devină chiar ei intervenanţi în ameliorarea unei situaţii.

Recunoaşterea complexităţii problemelor personale ale elevilor poate creşte sensibilizarea cadrelor didactice faţă de nevoile părinţilor.

Sunt şi părinţi ale căror dificultăţi nu pot fi atenuate prin intervenţia cadrelor. Aceşti părinţi trebuie orientaţi către specialişti calificaţi (consilieri, psihologi, psihopedagogi, asistenţi sociali, medici etc.). Orientarea este binevenită atunci când părinţii:
- resimt probleme financiare;
- sunt implicaţi în neînţelegeri maritale sau alt gen de crize;
- simt deseori sentimente de neajutorare, disperare;
- cred că nu sunt pregătiţi pentru educarea copilului lor;
- sunt situaţi constant la nivele înalte de stress;
- încep deseori să se plângă mai degrabă de probleme personale decât de cele manifestate de copil sau de programul educaţional al acestuia.

Modalităţi de stimulare a implicării familiale – cu referire la grădiniţă (Step by Step, 2001):

• Invitarea părinţilor în activităţi la clasă (grupă) poate înlesni o experienţă pozitivă prin:
- selectarea unei activităţi care poate fi demonstrată uşor;
- angajarea părinţilor să lucreze doar cu grupuri mici de copii (2-3);
- încurajarea bunei dispoziţii, a unei atmosfere relaxante;
- evitarea declarării de învingători;
- consilierea în îndrumarea comportamentului copiilor.

• Grupurile de sprijin constituite din părinţi (ai copiilor cu CES)
Părinţii acestor copii au nevoie de a se întâlni cu alţi părinţi care au copii cu CES, mai ales dacă este vorba de probleme de acelaşi fel sau asemănătoare. Grupurile de sprijin constituite din părinţi le oferă acestora şansa de a-şi comunica informaţii, de a da şi de a primi un suport emoţional, de a lucra ca o echipă cu interese comune în favoarea copiilor.

Iniţiativa constituirii unor asemenea grupuri este bine să vină de la părinţi. Modalităţile de organizare şi activităţile pe care şi le propune grupul de sprijin pot fi foarte diverse, în funcţie de problematica şi potenţialul copiilor, ale şcolii, ale contextului comunitar etc. Ceea ce este important şi esenţial în buna funcţionare a grupului este cultivarea sentimentului de comunitate.

• Păstrarea confidenţialităţii informaţiilor este foarte importantă, cel puţin din două motive. Pe de o parte, părinţii copiilor cu CES au nevoie de mai multe informaţii pentru a se putea implica, pe de altă parte multe din aceste informaţii pot fi dureroase.

• Implicarea părinţilor ca factori de decizie este esenţială.
Părinţii copiilor cu CES îşi stabilesc, cel mai adesea anterior venirii la şcoală (grădiniţă) relaţii cu specialişti şi servicii ale comunităţii, sunt ei înşişi surse de informaţii, deci pe ansamblu resurse importante pentru şcoală, pentru alţi părinţi. Informaţiile oferite de părinţi pot fi incluse în modalităţi diverse de luare a deciziilor privitoare la copiii cu CES.

• Formarea unei echipe de sprijin care să includă şi părinţii.
Funcţionarea unor asemenea echipe formate din cadre didactice şi / sau diverşi specialişti este optimizată dacă ele cuprind şi părintele copilului, ca şi cadrul didactic care predă la clasa respectivă. Uneori chiar şi membri ai personalului nedidactic al şcolii pot aduce date utile la reuniunile acestei echipe.

În concluzie, instituirea respectului reciproc, a relaţiilor empatice, ca bază a unei colaborări autentice între cadrele didatice, elevi, familiile lor şi specialişti este un proces complex, care cere timp, energie, prudenţă, adesea mult bun simţ şi bună credinţă. Este important de menţionat că în acest proces nu numai copiii sunt cei care învaţă, ci şi adulţii.
Referinte:
• Traian Vrăşmaş, Şcoala şi educaţia pentru toţi, Editura Miniped, Bucureşti, 2004
• Mary A. Favley, Curriculum bazat pe comunitate (traducere de Gabriela Chiroiu), Editura Reninco, 2001
• Eleanor Stokes Szanton, Educaţia centrată pe copil 0-3 ani, Iaşi, 1999
• *** O lume demnă pentru copii, Editura Mark Link, Bucureşti, 2003
• *** Carte pentru profesioniştii care lucrează cu părinţii, Editura Vanemonde, Bucureşti, 2005
• *** Dezvoltarea practicilor incluzive în şcoli. Ghid managerial, Bucureşti, 1999
sursa imaginii : freeschoolclipart.com


Tag-uri: sprijin, familie, copii cu ces, educare, integrare, incluziune



Categorie: Educatie  - ( Educatie - Archiva)

Data Adaugarii: 19 December '07


Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :