Scoala şi familia sunt cei doi factori importanţi, cei doi piloni de rezistenţă ai educaţiei moral-civice a elevilor din învăţământul primar, iar între aceştia se situează şi mediul extraşcolar sau extrafamilial. În centrul tuturor pendulează copilul, obiect şi subiect al educaţiei, proces complex care începe de la cea mai fragedă vârstă.

Până la 6 ani, toţi membrii familiei sunt implicaţi în realizarea procesului de educare a copilului mic.

Se vorbeÅŸte adesea despre „cei ÅŸase ani de-acasă”, etichetă fără conÅ£inut pentru unii, dar semnificativă pentru cine cunoaÅŸte mai bine influenÅ£a covârÅŸitoare a educaÅ£iei din familie pentru tot restul vieÅ£ii, à ®n bine sau în rău, după cum copilul a avut norocul sau neÅŸansa de a creÅŸte într-un mediul prielnic sau într-unul nefavorabil.

După 6 ani, educaţia copilului este preluată în mare măsură de şcoală. Dacă familia este nucleul societăţii, şcoala este societatea însăşi redusă la o scară de proporţii adecvată vârstei elevului.

O bună colaborare între şcoală şi familie este posibilă numai atunci când familia înţelege bine menirea şcolii: aceea de a fi „principal izvor de cultură şi factor de civilizaţie”, iar şcoala nu vede în familie o „debara” unde se aruncă toate rebuturile ei, ci un aliat, un colaborator sincer, permanent şi direct interesat în întregul proces instructiv-educativ.

Colaborarea şcolii cu familiile elevilor se poate realiza la nivelul conducerii şi al cadrelor didactice. Cea mai frecventă şi mai indicată este păstrarea legăturii dintre şcoală şi familie la nivelul învăţătorilor, deoarece aceştia cunosc mai bine particularităţile individuale ale elevilor, condiţiile lor de viaţă, prieteniile, mediul familial şi social în care trăiesc, capacitatea lor intelectuală, randamentul la învăţătură, aptitudinile acestora. Învăţătorii colaborează direct cu părinţii elevilor, indirect cu bunicii sau rudele apropiate sau prin intermediul Comitetului de părinţi. La nivelul conducerii, se realizează colaborarea mijlocit prin învăţător şi comitetele de părinţi şi nemijlocit atunci când rezolvarea unor situaţii depăşeşte atribuţiile învăţătorilor. Acestea reprezintă cazurile cele mai dificile şi necesită o atenţie specială.

Colaborarea dintre şcoală şi familie trebuie să se realizeze în toate aspectele concrete ale procesului instructiv-educativ: învăţătură, frecvenţă, comportament, ţinută sau în mod facultativ (cercuri pe specialităţi, echipe artistice, competiţii sportive). Sub orice formă s-ar manifesta elevul, învăţătorul şi părinţii trebuie să acţioneze la unison, fără compromisuri şi abandonări în faţa greutăţilor întâmpinate, când este cazul.

Componentă, ca şi educaţia, a procesului de învăţământ, instrucţia este apanajul şcolii, ca instituţie investită cu atribuţii speciale în acest domeniu. Ea se bazează pe predare, adică transmitere de cunoştinţe, şi învăţare, adică receptarea acestora şi aplicarea lor în practică. Predarea implică numeroase cunoştinţe de didactică, ştiinţa organizării şi desfăşurării procesului de învăţământ, deci şi a instrucţiei în şcoală.

Dacă predarea presupune un învăţător şi o lecţie, învăţarea, în sens strict, este activitatea organizată şi susţinută în vederea atingerii unui scop superior, formarea omului instruit, capabil să facă faţă multiplelor cerinţe ale societăţii moderne.

Instrucţia cere eforturi de durată, atât din partea elevului, cât şi din partea învăţătorului. Învăţarea implică unele obligaţii din partea elevului: cuprinderea într-o anumită clasă, la o şcoală, deci şcolarizarea, frecvenţa cu regularitate a cursurilor, punctualitatea şi pregătirea zilnică a lecţiilor.

Colaborarea învăţătorului cu familiile copiilor ajunşi la vârsta şcolarizării este hotărâtoare, aceasta trebuind să fie principială, fără indulgenţă, dar şi fără rigiditate, fără dictat şi constrângere. De aceea, învăţătorilor le revine în primul rând obligaţia de a cunoaşte din timp situaţia fiecărui copil ajuns la vârsta de şase ani, dar şi părinţilor de a se consulta din timp cu medicii şcolari şi mai cu seamă cu învăţătorii.

Mai actuală decât şcolarizarea a rămas frecvenţa, adică participarea zilnică a elevilor la lecţii şi la celelalte activităţi educative organizate de învăţător. Instrucţia se bazează pe predare şi aceasta înseamnă că numai cine frecventează regulat cursurile poate asimila uşor şi integral cunoştinţele prevăzute în programele şcolare şi incluse în manuale. Orice absenţă înseamnă un gol, iar mai multe goluri duc la ruperea înlănţuirii logice a informaţiilor, în aşa fel încât elevul care o zi merge la şcoală şi una lipseşte să se găsească în situaţia unei roţi dinţate care se deplasează pe un plan drept, opintindu-se, zguduindu-se, poticnindu-se.
Mecanismul motivării absenţelor trebuie simplificat, iar colaborarea învăţătorului cu părinţii să se realizeze principial, fără concesii şi slăbiciuni de o parte sau de alta. Familia abdică uneori de la răspunderile ei şi în privinţa conştiinţei cetăţeneşti, iar învăţătorii (în unele situaţii), din slăbiciune, închid ochii atunci când ar trebui să fie mai vigilenţi. Familiarismul în relaţiile dintre învăţător şi părinţi este tot atât de dăunător ca şi rigiditatea, ostentaţia şi absolutizarea.

Implicată în frecvenţă este şi punctualitatea, a cărei soluţionare este labilă şi diferit tratată de familie şi de şcoală. Învăţătorul o priveşte cu toată seriozitatea şi luptă să elimine complet întârzierile de la cursuri, mai ales pe cele de la prima oră. Părinţii, uneori le privesc cu uşurinţă. Scuzele par justificate şi inofensive, dar argumentele sunt puerile. Se pierde din vedere esenţialul: şcoala educă viitori cetăţeni.

Colaborarea şcolii cu familia se realizează şi prin calificative, pentru calificative. Când învăţătorul consemnează calificativul în carnetul elevului care trebuie contrasemnat şi de părinţi, stabileşte mijlocit un contact între şcoală şi familie. În acest fel, învăţătorul informează familia despre nivelul cunoştinţelor micului şcolar, despre conştiinciozitatea lui şi eficienţa studiului individual. Când părintele semnează în carnet, îi confirmă învăţătorului (şcolii) că a luat la cunoştinţă de acel calificativ primit de fiul său (fiica sa).

În toate cazurile (fericite sau nu, îmbucurătoare sau nu), instrucţia rămâne pivotul relaţiei dintre învăţător şi familie în învăţământul primar, iar familia fiind principalul colaborator al şcolii în toate problemele mari şi mici care intervin pe parcursul celor patru ani de studiu.

Nu există aspect al educaţiei de care familia să fie dispensată a se ocupa, deşi unele dintre ele sunt mai mult de competenţa şcolii. Orice obiect de studiu îi oferă învăţătorului prilejul de a face în mod convingător educaţia elevilor, fie sub aspectul intelectual (geografie, istorie, limba şi literatura română), fie sub cel afectiv, prin cultivarea sentimentelor, voinţei, devotamentului, spiritului de sacrificiu, respectului şi preţuirii patriei în care s-au născut.
Învăţătorul cultivă dragostea pentru ţara noastră, România. Acest proces începe cu naşterea sentimentelor de apartenenţă la familie, cu dragoste faţă de căminul părintesc şi locul natal şi continuă cu dezvoltarea treptată a acestor sentimente, idealuri şi aspiraţii.

Tot învăţătorul este acela care organizează pentru elevi excursii, drumeţii, vizite la muzee şi expoziţii, audiţii muzicale, serbări şcolare prin care îi educă civic, explicându-le concret şi direct modul de comportare corectă şi civilizată în orice împrejurare. Adeseori este sprijinit şi de familie, mai mult când elevii sunt în clasele I şi a II-a, dar nu totdeauna şi nu cu avântul şi entuziasmul cuvenit. Părinţii au astăzi autoturisme şi fac excursii şi drumeţii individual cu familiile. Educaţia patriotică, adevărata educaţie patriotică nu este posibilă când învăţătorul vorbeşte într-o limbă – cea a inimii – iar familia în alta.
Între multele ei obiective, şcoala realizează educaţia civică a elevilor, elevii cunosc şi respectă în acelaşi timp legile ţării şi le respectă. Învăţătorul solicită ajutorul părinţilor în realizarea acestor sarcini şi iniţiative ale şcolii în direcţia formării copiilor pentru viaţă, devenind oameni integri, cetăţeni respectaţi şi participanţi activi la viaţa de zi cu zi. Cu toate acestea, se întâmplă uneori să apară cazuri de comportări incorecte ale elevilor în şcoală (distrugerea băncilor, murdărirea pereţilor, ruperea florilor din glastre), în parcuri, în mijloacele de transport în comun, în sălile de spectacole, pe străzi etc.
La şedinţele cu părinţii am stabilit o regulă: repararea stricăciunilor de cel care le-a provocat. Nu mică mi-a fost mirarea, când a fost adusă la şcoală o glastră nouă în locul celei sparte, fără ca vinovatul să planteze floarea distrusă. Bineînţeles că elevul a fost pus la treabă după orele de curs, având obligaţia de a îngriji floarea respectivă. Zilnic, acel elev îşi îndeplinea obligaţia trasată.
Împreună cu elevii săi, învăţătorul organizează şi desfăşoară diverse activităţi menite să contribuie la realizarea educaţiei estetice a elevilor: vizite la muzee, la expoziţii, vernisaje, vizionări de spectacole. Familia are rolul de a completa educaţia copiilor ducându-i la alte spectacole, controlându-le lecturile, selectându-le când e cazul. La mare nevoie, părinţii pot cere sfaturi şi acceptă sugestii din partea învăţătorului care trebuie să organizeze lectorate şi întâlniri cu părinţii, cu teme bine alese de iniţiere în artele plastice, muzică, literatură, cinematografie. Învăţătorul are în vedere să-l determine pe elev nu numai să recepteze opera de artă, ci îi şi stimulează capacităţile lui creatoare, fie că este vorba de poezie, de pictură sau de exersarea vreunui instrument muzical.
Elevii mei au compus poezii frumoase pe diferite teme, le-au prezentat în faţa părinţilor la serbările şcolare, au realizat expoziţii diverse cu lucrările obţinute în cadrul artelor plastice sau a abilităţilor practice.
Sunt părinţi, din fericire puţini, care în urma unor debuturi modeste, încă din timpul micii şcolarităţi îşi văd copiii poeţi, prozatori, actori, cântăreţi de muzică, fără să cunoască bine posibilităţile limitate ale acestora. Este bine ca familia să înţeleagă adevărata lor importanţă educativă, fără exagerări dăunătoare educaţiei.
Pornind de la ideea că o minte sănătoasă nu se poate dezvolta perfect decât într-un corp sănătos, este necesar să se pună accent pe dezvoltarea armonioasă a elevilor, pe dezvoltarea psiho-fizică a acestora.
Cum se poate realiza acest deziderat?
Prin lecţii, exerciţii fizice, sport, turism, crosuri, drumeţii, excursii, unele obiecte executate în orele de curs, dar şi prin multiple activităţi extraclasă şi extraşcolare.
Un număr tot mai mare de părinţi se dovedesc receptivi la îndemnul şcolii de a le crea elevilor condiţii cât mai adecvate cerinţelor de astăzi: fortificarea fizică prin exerciţii corect executate, prin participarea la diverse competiţii sportive, prin practicarea drumeţiilor, a mersului pe jos, a plimbărilor zilnice în intervalul dintre diversele etape ale studiului individual. Un exemplu convingător îl constituie părinţii care practică ei înşişi un sport, care fac dimineaţa exerciţii de înviorare, care străbat potecile munţilor cu piciorul, care duc un regim de viaţă raţional. Totuşi, mai sunt şi părinţi care neglijează mişcarea fizică, sportul. Cu aceştia, învăţătorul este dator să ţină strânse legături spre a le demonstra utilitatea sportului şi necesitatea educaţiei fizice. Am avut adesea convorbiri cu asemenea părinţi, mai cu seamă cu cei care făceau tot posibilul ca să obţină scutiri medicale sau motivarea numeroaselor absenţe din catalog.

Am reuşit să-i captez, ca sinceri colaboratori pe părinţi, dar în alte cazuri am întâmpinat o rezistenţă aproape imposibilă de învins.

Trebuie adusă în discuţie şi educaţia sanitară elevilor. Igiena corporală, a camerei de locuit, a clasei în care învaţă elevii, a lenjeriei şi îmbrăcămintei, a localului şcolii, a cartierului sunt condiţii ale unei dezvoltări armonioase a individului.
Procesul acesta educativ atât de complex l-am realizat în timp, pe toată durata micii şcolarităţii, continuându-se şi în celelalte trepte de şcoală.

Educaţia igienico-sanitară prezintă un vast câmp de acţiune pentru părinţi şi învăţător, pentru medici şi pentru mijloacele de răspândire a acestor cunoştinţe. Ea începe în familie cu noţiuni sanitare, atât cât îi pot oferi copilului părinţii, bunicii, fraţii sau surorile şi continuă în şcoală. De multe ori, familia are ea însăşi nevoie de o bună educaţie sanitară, pentru care concursul învăţătorului este binevenit.
Toţi factorii educativi au o influenţă importantă asupra dezvoltării personalităţii elevilor din învăţământul primar, dacă se realizează o unitate de cerinţe educative, dintre care un rol deosebit avându-l cele cu caracter civic.
_{sursa imaginii : freeschoolclipart.com}

---

Tag-uri: scoala, familie, educare

---

Categorie: Educatie  - ( Educatie - Archiva)

Data Adaugarii: 31 January '08

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---