Motto: "Putem crea împreună cu voi o lume care să aparţină tuturor"
I. Necesitatea ÅŸcolii incluzive
În redactarea lucrării de faţă am pornit de la statutul cadrului didactic, care , în accepţia termenului de educator este resursa umană pentru toţi copiii de şcoală. De pe această poziţie nu putem ignora drepturile umane ale copiilor cu cerinţe speciale profunde şi/sau ascociate, dreptul la o educaţie autentică.
Am lucrat de-a lungul anilor cu copii/elevi cu deficienţe profunde sau medii, asociate. Condiţiile nu ne-au oferit posibilitatea de a lucra mereu în echipă transdisciplinară. Cu toate acestea, considerăm că elevii cu c.e.s. care au urmat învatamântul integrat au avut mai mari
şanse de inserţie socială decât cei instituţionalizaţi.
Argumentele pe care le aducem în sprijinul demersului educaţional incluziv sunt următoarele:
a) oriunde si oricând vom găsi un procent mic de persoane cu scoruri foarte mici la un criteriu oarecare, un procent asemănător cu scoruri foarte mari, restul populaţiei (conform curbei lui Gauss) distribuindu-se sub forma unui clopot;
b) tendinţa de normalizare a oricărei populaţii(persoanele cu dizabilităţi există printre noi, participă la propria educaţie împreună cu noi şi trebuie să învăţăm să ne purtăm unii cu alţii).
Etapele pe care le-am parcurs pentru realizarea finalităţii demersului educativ (identic la copiii cu c.e.s. şi la cei valizi) sunt următoarele:
a) egalizarea ÅŸanselor;
b) calitatea vieţii;
c) valorizarea rolurilor sociale.
1. Actul educativ in şcoala incluzivă are şanse de reuşita dacă cei trei factori implicaţi, adică elevul cu deficienţe,familia,echipa de specialişti, cooperează, sunt parteneri care conlucrează in aceeaşi direcţie: dezvoltarea copilului cu c.e.s.. Fiecare dintre parteneri are atribuţii clare în actul educativ, care, însă, nu acţionează cu succes decât dacă sunt sincronizate cu ale celorlalţi membri ai echipei.
Vom încerca să prezentăm, cât mai concis posibil, implicaţiile fiecărui partener în acţiunea de educare a copiilor cu c.e.s. în sistem integrat, aşa cum le-am desprins din experienţa noastră.
II. Implicaţii pentru elevi:
Integrarea individuală a copilului cu nevoi speciale în clasa obişnuită persupune următoarele implicaţii:
a) copilul rămâne în familie, beneficiind de sprijin moral-afectiv necondiţionat;
b) adaptarea programelor ÅŸi a resurselor organizatorice ÅŸi procedurale la nevoile sale;
c) învaţă în clase omogene;
d) creşte motivaţia pentru învăţare, fiindca este stimulat de mediul competiţional şi de performanţele şcolare ale colegilor valizi;
e) scade nivelul de izolare al copilului cu deficienţă şi creşte nivelul de contact cu copiii obişnuiţi,sporind nivelul de socializare;
f) copiii valizi, ca urmare a contactului cu copiii/elevii cu nevoi speciale, îi vor înţelege, îi vor accepta şi îşi vor forma chiar atitudini de protejare a acestora în grupurile obişnuite.
De asemenea, şcoala incluzivă facilitează şi:
1. Participarea efectivă (activă) a copiilor cu c.e.s. la activităţile extraşcolare si extrafamiliale.
2. Participarea copiilor cu dizabilităţi la viaţa în familie şi în comunitate.=
3. Înlăturarea factorilor de excludere a participării copiilor cu c.e.s. la viaţa familiară, şcolară, a comunităţii.
4. Asigurarea unor activităţi de susţinere/sprijinire în funcţie de cerinţele individuale.
5. Interacţiunea copilului cu deficienţe şi a celor fără deficienţe în contexte non-formale sau informale, care au obiective extracurriculare variate : sportive, culturale, sociale
2. Noi am observat că, la vârsta şcolară mică, elevii cu c.e.s. îşi “uită†neajunsurile când acţionează în echipă, în perechi sau grupe, în activităţile de învăţare, la diferite discipline. Ei intră în competiţie cu cei de vârsta lor, se bucură de succesul echipei din care fac parte, trăiesc euforia succesului, a lucrului terminat, primesc aprecierea colegilor şi a învăţătoarei. Acest sentiment întăreşte încrederea în forţele proprii şi satisfacţia de a aparţine unui grup.
Lucrând în echipă cu copiii valizi, copilul cu deficienţe este ajutat de colegi. Sprijinul este uşor acceptat fiindcă nu vine de la adult si fiindcă toată echipa lucrează pentru acelaşi scop; în aceste situaţii nu este evidentă nevoia de sprijin pentru copilul cu c.e.s., acesta vine firesc, dându-i sentimentul de egalitate cu toţi colegii.
III. Implicaţii pentru părinţi:
Pornim de la constatarea că părinţii sunt cei mai importanţi factori de sprijin în viaţa copilului cu deficienţe sau a copilului sănătos. Viaţa familiei ( sau cel puţin a unuia dintre părinţi) se va adapta, se va plia după programul copilului cu deficienţe profunde sau medii.
Pentru a-şi putea sprijini copiii aflaţi în dificultate, părinţii trebuie să participe la următoarele acţiuni, asigurate de echipa de intervenţie:
• consiliere privind diagnosticul şi consecinţele acestuia asupra copilului, ţinând cont de evoluţia previzibilă a defectului şi de punerea în lucru a mijloacelor de compensare;
• informare asupra potenţialului real al copilului şi asupra mijloacelor susceptibile să-i favorizeze dezvoltarea;
• informare asupra tipurilor de servicii care pot asigura cel mai bine educarea şi dezvoltarea copilului cu nevoi speciale.
Cooperarea familiei cu echipa de intervenÅ£ie poate transforma părintele într-un bun “specialistâ€, care creeaza un mediu prielnic educaÅ£iei incluzive, generat de:
a) instaurarea unei relaţii pozitive părinţi-copii-copil deficient, eliminându-se reacţiile tipice,ca: depresia, furia, culpabilitatea, sentimentul de injustiţie, anxietatea, autocompătimirea, respingerea copilului sau supraprotejarea sa, ceea ce impiedică formarea abilităţilor de autonomie ale copilului cu nevoi speciale;
b) convingerea părinţilor că nu sunt singuri în demersurile lor educative cu copilul deficient;
c) învăţarea familiei să traiască în echilibru cu copilul cu nevoi speciale;
d) însuşirea unor abilităţi şi tehnici speciale de educaţie a copilului cu deficienţe, conlucrând adecvat cu profesioniştii;
e) elaborarea programelor educaţionale în conlucrare cu membrii echipei transdisciplinare
Realizarea unei atmosfere prielnice dezvoltarii potenţialului copilului cu deficienţe presupune, din partea părinţilor, următoarele manifestari:
• acceptarea realităţii;
• acordarea unei atenţii speciale copilului cu deficienţe pentru o mai bună cunoaştere a nevoilor sale;
• disponibilitate la efort fizic şi psihic îndelungat;
• încredere în factorii care pot sprijini dezvoltarea copilului (medic, kinetoterapeut, psiholog, logoped, învăţătoare );
• afectivitate şi răbdare.
Cu amărăciune trebuie să recunoaştem că un procent destul de mare de părinţi îşi privează fiul/fiica de sprijinul precoce al specialiştilor, refuzând să-l prezinte spre evaluare comisiei de specialitate, timpul lucrând, în aceste condiţii, în defavoarea copilului cu nevoi speciale.
Practica noastră a demonstrat că, atunci când familia manifestă disponibilitate în a-şi ajuta copilul cu deficienţe, integrarea acestuia în viaţa şcolară şi socială se realizează cu rezultate foarte bune. Încrederea părintelui în reuşita demersului educativ influenţează în mod pozitiv dorinţa copilului cu c.e.s. de a-şi învinge limitele, susţine efortul acestuia pentru paşii următori.
IV.Implicaţiile pentru cadrele didactice:
În activitatea la clasă, cu elevi cu deficienţe, acceptăm diversitatea ca valoare. Pentru a valoriza cu adevărat potenţialul fiecărui copil cu c.e.s., trebuie să reformulăm toate componentele educaţiei:
• obiective/scopuri;
• curriculum;
• resurse procedurale, materiale, organizatorice;
• evaluare;
• relaţiile între partenerii educaţiei;
• resursele mane.
4. Implicarea cadrelor didactice este condiţia majoră în realizarea intregrării copiilor cu c.e.s. în viaţa şcolară şi socială. În acest demers la clasă, pentru a favoriza integrarea cât mai rapidă a copiilor cu nevoi speciale, am valorificat sensibilitatea deosebită a acestora şi disponibilitatea de a oferi şi de a primi afecţiunea celor din jur. Ne apropiem de copilul cu c.e.s. cu încredere şi disponibilitate de a face tot posibilul să-l ajutăm. În aceste condiţii va accepta observaţia critică, chiar şi dojana, reacţionând spre corectare, nu izolându-se.
Alt aspect care trebuie avut în vedere este acela de a-i trata în mod egal cu ceilalÅ£i copii, atât cât este posibil.Indiferent de activitate nu vom spune unui copil cu c.e.s. “Tu nu poÅ£i participa la..â€(vizită, excursie, serbare, etc.). Dimpotrivă, îl vom incuraja să acÅ£ioneze, fiindcă nevoile lui speciale, oricum îi vor limita activitatea. Aici vom interveni noi cu sprijin.
Prezenţa în colectivul clasei a unor astfel de copii, solicită efort crescut din partea dascălului sub toate aspectele: pregătirea pentru lecţii, pentru activităţi extraşcolare; atitudinea faţă de toţi elevii clasei. Învăţătoarea trebuie să ofere copilului/elevului cu c.e.s. tratarea individuală de care are nevoie în toate etapele lecţiei, pentru ca acesta să recupereze neajunsurile, să valorifice în mod compensatoriu potenţialul sănătos, dar să nu neglijeze pe ceilalţi elevi ai clasei.
Etapele care trebuie parcurse pentru ca educaţia incluziva să aibă finalitatea dorită, sunt următoarele:
1) Documentare, informare;
2) Constituirea echipei multidisciplinare ( lider, membri, competenţe);
3) Constituirea grupului de colaboratori (instituţii, persoane, competenţe);
4) Beneficiari direcţi ai demersului (copilul cu c.e.s.)- cine sunt, cum evaluăm, când evaluăm, cine evaluează, unde evaluează;
5) Beneficiari indirecţi : părinţii- programe pentru părinţi;
6) Planificarea intervenţiilor : tipul de intervenţii (cine, când, unde);
7) Evaluarea curentă şi periodică precum şi consecinţele evaluării.
Tipurile de activităţi necesare în Programul de intervenţie individualizată sunt:
1) Activităţi de intervenţie recuperatorie integrată;
2) Activităţi de învăţare individualizată;
3) Activităţi de evaluare şi programare curriculară;
4) Activităţi împreună cu clasa;
5) Activităţi cu părinţii;
6) Activităţi de socializare;
7) Activităţi cu cadrele didactice( predare învăţare în parteneriat).
În cadrul echipei de intervenţie învăţătoarea trebuie să respecte următorii paşi:
1) Întocmirea Studiului de caz al elevului cu c.e.s.( sau fişa personală);
2) Planificarea intervenţiei educaţionale:
a) formularea obiectivelor pe termen lung, mediu şi scurt, precum şi a acţiunilor corespunzătoare;
b) fixarea termenelor de realizare a obiectivelor pe etape (iniţial-final);
3) Elaborarea programului de intervenţie personalizată;
4) Adaptarea curriculară în funcţie de nevoile copilului aflat în dificultate;
5) Stabilirea mijloacelor de învăţare ;
6) Modalităţi de realizare a evaluării periodice şi înregistrarea progresului;
7) Concluzii/ readaptări ale programului de intervenţie.
Menţionăm că, pentru a obţine rezultate bune în actul educaţiei integrate, se impune o bună documentare a cadrului didactic în ceea ce priveşte deficienţa copilului( discuţii cu medicul, cu logopedul, cu psihologul, cu ergoterapeutul, kinetoterapeutul şi consultarea unor publicaţii de specialitate).
V.Concluzii:
Intervenţia educaţională trebuie însoţită de atitudinea pozitivă a cadrelor didactice şi a familiei faţă de copiii cu cerinţe educative speciale.
Educaţia incluzivă va permite copilului cu c.e.s. să trăiască în familie, să înveţe într-o clasă cu copii valizi, să dobândească abilităţi indispensabile unei vieţi normale, cu posibilităţile pe care le are şi cu potenţialul pe care-l dezvoltă într-o ambianţă echilibrată.
Psihopedagogia şi psihosociologia, dar mai ales cercetările-acţiune, vor permite aplicarea principiului normalizării, dacă aplicăm eficient intervenţia timpurie şi principiul educaţiei incluzive. Referinte :
1) "Integrarea/includerea copiilor cu dizabilităţi" Cartea Albă Reninco
2) "Educaţia integrată a copiilor cu handicap"-Coordonare ştiinţifică:
Prof.univ.dr. Emil Verza
Prof.univ.dr. Emil Păun
sursa imaginii : freeschoolclipart.com
Motto: "Putem crea împreună cu voi o lume care să aparţină tuturor"
