În condiţiile actuale de formare a sistemului de învăţământ , în special a sistemului de învăţământ pentru copiii cu dizabilităţi , educaţia incluzivă ocupă un loc central, ea angajând reforme legislative şi iniţiative de succes.

Dezbaterile din ultimii 10 ani privind integrarea copiilor cu CES în învăţământul public au constituit o oportunitate pentru dezvoltarea unor procese incluzive reale prin care copiii / elevii cu nevoi educaţionale speciale sunt trataţi la fel ca şi elevii valizi, dar în acelaşi timp ţinându-se seama de limitele impuse de deficienţele lor specifice.

În şcoala incluzivă, fiecare dintre aceştia are dreptul la a-i fi acceptate diferenţele i ndividuale, de a-i fi încurajată independenţa şi responsabilitatea, are dreptul de a-şi fixa propriile sarcini şi scopuri, la a avea aspiraţii realiste, la a fi încurajat în cursul învăţării.

Înţelegerea diversităţii lor şi a trebuinţelor lor de învăţare ne permite nouă să înţelegem educaţia incluzivă ca un nou mod de abordare a înţelegerii problemelor copiilor cu CES şi găsirea căilor de maximare a potenţialului acestora.

Aşadar, şcoala incluzivă asigură şanse egale tuturor copiilor; face diferenţa dintre copii / elevi să fie respectată şi valorizată; discriminarea şi prejudecăţile să fie combătute prin politici şi practici educaţionale incluzive.

Într-o şcoala incluzivă, elevii:

- trebuie să simtă că sunt în siguranţă;
- să comunice;
- să simtă că sunt acceptaţi şi valorizaţi;
- să-şi dezvolte abilităţile şi capacităţile;
- să fie pregătiţi să accepte diferenţele şi să le utilizeze ca resurse pentru propria dezvoltare.

Şcoala cu orientare incluzivă este cel mai eficace mijloc:

- de a combate atitudinile discriminatorii;
- de a crea comunităţi primitoare;
- de a realiza educaţie pentru toţi.
Sintagma EDUCAŢIE PENTRU TOŢI înseamnă educaţie pentru toţi copiii, inclusiv pentru cei cu dizabilităţi sau cei care provin din grupuri marginalizate sau defavorizate.

O şcoală este pregătită pentru a dezvolta o educaţie incluzivă atunci când dezvoltă o educaţie unele culturi incluzive, respectiv:


- şcoala este primitoare pentru toată lumea;
- îşi dezvoltă în mod activ relaţiile cu comunitatea reală;
- diversitatea copiilor este privită ca o resursă de valoare;
- elevii sunt valorizaţi în mod egal;
- cadrele didactice se sprijină reciproc în rezolvarea problemelor şi în luarea deciziilor.

De asemenea, dacă dezvoltă unele politici incluzive, respectiv:

- include toţi copiii indiferent de gradul şi tipul de deficienţă;
- dispune de o strategie eficientă pentru diminuarea încercărilor de intimidare şi abuz asupra elevilor şi între elevi;
- adaptează clădirea în aşa fel încât aceasta să fie accesibilă tuturor copiilor ( mobilier, cabinete specifice pentru recuperare / reabilitare).
- asigură programe de servicii personalizate şi politici de sprijin ce privesc rezolvarea dificultăţilor comportamentale;
- distribuie resursele în şcoală în mod deschis şi echitabil;
- încurajează implicarea şi participarea tuturor cadrelor didactice la managementul şcolii.

Într-o şcoală incluzivă:

- planificarea lecţiilor au în vedere toţi elevii;
- lecţiile dezvoltă înţelegerea şi sentimentul de respect pentru diferenţe;
- elevii sunt încurajaţi să-şi asume răspunderea pentru propria lor învăţare;
- pot utiliza o mare varietate de stiluri şi strategii de predare – învăţare;
- în timpul lecţiilor, elevii sunt încurajaţi să lucreze împreună;
- profesorii îşi adaptează lecţiile în funcţie de reacţiile elevilor;
- dificultăţile în învăţare sunt considerate ca prilejuri de dezvoltare a practicilor incluzive;
- părintele e implică activ în viaţa şcolii.

El participă la luarea deciziei în legătură cu copilul, asistă la activităţile individuale şi de grup organizate pentru abilitarea copilului. Părintele învaţă atitudini şi comportamente noi, participă efectiv la alcătuirea planului de abilitare / recuperare.

În şcoala incluzivă, munca profesorului nu este uşoară. El lucrează cu mulţi elevi, fiecare elev având individualitatea sa. Dacă într-o clasă există un copil cu dizabilităţi sau dintr-o categorie defavorizată, acest lucru presupune şi mai multă muncă.

Profesorul poate face faţă diferenţelor dintre copii doar:

- dacă ştie care sunt punctele tari şi punctele slabe ale copilului şi dacă planifică lecţiile ţinând seama de acestea;

- dacă ştie că învăţarea copilului poate fi afectată de dizabilităţi sau de lipsuri şi dacă foloseşte strategii de predare – învăţare prin care aceste dificultăţi să fie depăşite;

- dacă îşi proiectează lecţiile pentru a răspunde diversităţii, dacă adaptează curriculum-ul astfel încât să se potrivească pentru toţi elevii;

- dacă profesorul colaborează cu ceilalţi colegi şi alte categorii de profesionişti cum ar fi un psihopedagog, un logoped, un kinetoterapeut, un profesor de educaţie specială.

Valoarea educaţiei incluzive, pentru orice elev, constă în faptul că este împreună şi poate să colaboreze cu ceilalţi copii. Avem datoria de a încuraja acest lucru întrucât experienţa demonstrează că elevii cu CES pot să fie izolaţi chiar şi atunci când se află în clasă.

Cel mai mare obstacol în faţa incluziunii este, de regulă, atitudinea negativă. Copiii nu sunt obişnuiţi cu copiii cu handicap care se „comportă” altfel decât ei. De asemenea, şi părinţii îşi pot face probleme privind scăderea nivelului clasei dacă în clasele obişnuite sunt incluşi şi copii cu dizabilităţi sau cu alte cerinţe speciale.

Aceste obstacole trebuie depăşite şi sunt depăşite în foarte multe cazuri atunci când:

- în toate activităţile sunt incluşi toţi copiii;
- când comunicarea este deschisă, eficace şi eficientă prin diferite modalităţi;
- când există un management al clasei;
- când se întrunesc planuri individuale şi individualizate;
- când se acordă sprijin individual;
- când se utilizează mijloace suplimentare de sprijin;
- când există munca în echipă;

Într-o scală cu abordare incluzivă sunt foarte importante:

- relaţiile dintre profesori, elevi şi părinţi;
- utilizarea resurselor existente în sprijinul învăţării;
- modalităţile prin care se pot depăşi dificultăţile;
- strategiile privind practica în domeniul educaţiei incluzive;
- perfecţionarea continuă a cadrelor didactice.

În concluzie, educaţia incluzivă:

- este un proces dinamic, care se dezvoltă constant în funcţie de cultură şi context;
- este parte a unei strategii mai largi de promovare a unei societăţi incluzive;
- confirmă că toţi copiii pot învăţa şi că toţi au nevoie de o formă de sprijin pentru învăţare;
- înseamnă schimbare de atitudini , comportamente metode de predare – învăţare, curriculum adaptat care să îndeplinească cerinţele speciale ale tuturor copiilor;
- înseamnă abordare participativă a procesului de învăţare şi predare;
- înseamnă muncă în echipă atât pentru elevi cât şi pentru profesori;
- înseamnă răspuns pozitiv la diversitate şi individualitate;
- înseamnă şanse egale pentru toţi copiii şi pentru fiecare în parte.
<sub>Referinte :
1. Boici Gherghina, Evaluarea copiilor cu CES în perspectiva integrării, Timpul, Reşiţa, 1998.
2. *** Integrarea în comunitate a copiilor cu cerinţe ed. speciale, UNICEF, Ministerul Învăţământului, 1996.
3. Educaţia integrată a copiilor cu handicap, UNICEF şi RENINCO, 1998.
4. Dezvoltarea practicilor incluzive în şcoli – Ghid Managerial, UNICEF şi Ministerul Educaţiei Naţionale, 1999.
sursa imaginii : freeschoolclipart.com</sub>

---

Tag-uri: scoala, incluziune, sistem, invatamant, copii cu ces, marginalizare, deficiente, dizabilitati

---

Categorie: Educatie  - ( Educatie - Archiva)

Data Adaugarii: 17 December '07

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---