FamousWhy
ROM
Biografii, Celebritati, Vedete Vacante de vis, Destinatii, Regiuni Articole, Referate, Comentarii Download programe software FamousWhy Lucruri faimoase Forum Submit Content
|


Referate


Statistics:
Visits: 2,879
Votes: 0
Fame Riser
          
Fame Rank
N/A
Fame Riser
create pool

Articole


Intreaba despre Educatia speciala - o sansa pentru integrare a copiilor cu cerinte educative speciale

Tag-uri Populare


educatie   scoala   familie   educare   societate   copii   integrare   democratie   elevi   gradinita   rromi   profesori   invatamant   incluziune   parinti   comportament   egalitate   prescolari   educatoare   dezvoltare   nevoi speciale   discriminare   comunitate   dizabilitati   moral-civica   minoritati   tigani   marginalizare   drepturi   formare   copii cu ces   personalitate   cultura   deficiente   libertate   violenta  

All Tags

Famous Forum

 

Educatia speciala - o sansa pentru integrare a copiilor cu cerinte educative speciale

 Q:   Intreaba despre Educatia speciala - o sansa pentru integrare a copiilor cu cerinte educative speciale       
Educatia speciala - o sansa pentru integrare a copiilor cu cerinte educative speciale "Dacă omul n-a primit decât o educaţie defectuoasă sau rea,
el devine cel mai îngrozitor animal pe care l-a produs pământul.
De aceea legiuitorul trebuie să facă din educaţia copiilor
prima şi cea mai serioasă din preocupările sale."
Platon

Trecerea la societatea contemporană a fost caracterizată de schimbări în atitudinea comunităţii faţă de persoanele cu probleme specifice. În cadrul grupurilor şi categoriilor de persoane cu nevoi speciale, cei marcaţi de handicapuri fizice şi psihice reprezintă o entitate aparte care necesită servicii sociopsihopedagogice complexe. Din aceste considerente, asistenţa persoanelor cu cerinţe speciale constituie o activitate complexă ce include: prevenţia, depistarea, diagnosticul, terapia, recuperarea, e ducarea, orientarea şcolară şi profesională, integrarea socială şi monitorizarea evoluţiei ulterioare a persoanei aflate în dificultate. Pentru realizarea acestor scopuri este necesară formarea psihologică, pedagogică, medicală, juridică şi socială a profesorilor angajaţi în educarea copiilor cu nevoi speciale.

De menţionat că termenul de „cerinţe educative speciale” (C.E.S.) s-a încetăţenit în ultimii ani şi a dobândit o largă circulaţie, îndeosebi după publicarea documentelor rezultate în urma Conferinţei mondiale în problemele educaţiei speciale, desfăşurată între 7-10 iunie 1994 în oraşul Salamanca, Spania, cu genericul „Acces şi calitate”.

Exigenţele educaţiei incluzive nu pot fi tratate izolat. Ele trebuie să facă parte dintr-o strategie educativă globală. În ultimul deceniu au devenit vizibile eforturile de angajare a învăţământului într-un proces de restructurări profunde, menit a schimba grila de valori a educaţiei în acord cu democratizarea întregii societăţi, unde asigurarea respectării dreptului la educaţie pentru toţi copiii (art. 28 din Convenţia Drepturilor Copilului) şi egalizarea şanselor de succes ale acestora au reprezentat şi continuă să reprezinte obiectivele esenţiale. Una dintre aceste provocări este şi necesitatea schimbării viziunii asupra copiilor cu C.E.S. şi încercarea de a le oferi o viaţă normală prin transformarea reprezentărilor sociale şi renunţarea la etichetări şi stigmatizări.

Unul dintre drepturile fundamentale ale copilului este acela de a fi susţinut în valorificarea maximală a propriilor capacităţi, ceea ce reprezintă criteriul şanselor egale în educaţie ce nu poate fi realizat decât în condiţiile unei abordări diferenţiate, nu izolate sau segregate. În fond C.E.S. se raportează la sprijinul necesar acordat copilului, pentru a putea depăşi dificultăţile cu care se confruntă şi care reprezintă obstacole în procesul adaptării sociale.

Trebuie să facem distincţia între noţiunea de deficienţă/handicap şi cea de cerinţe educative speciale, aceasta din urmă având o sferă de cuprindere mai largă. Ele revendică o reformă majoră a şcolii obişnuite şi vizează elevii care întâmpină dificultăţi în şcoală, nu numai pe cei cu handicap.

În această interpretare sintagma „cerinţe educative speciale” desemnează:

- necesităţile educaţionale complementare obiectivelor generale ale educaţiei şi învăţământului;

- educaţie adaptată particularităţilor individuale şi caracteristicilor unei anumite deficienţe de învăţare;

- intervenţie specifică (prin reabilitare/recuperare).

Educaţia specială - forma de educaţie adoptată şi destinată tuturor copiilor cu C.E.S. care nu reuşesc singuri (sau este puţin probabil ca vor reuşi) să atingă, în cadrul învăţământului obişnuit - temporar sau pe toata durata şcolarităţii, un nivel de educaţie corespunzător vârstei şi cerinţelor societăţii pentru un om activ, autonom şi independent.

Principiile care stau la baza educaţiei speciale sunt:

1. Garantarea dreptului la educaţie al oricărui copil.

a) Copiii au dreptul să înveţe împreuna, indiferent de dificultăţi şi de diferenţe.
b) Fiecare copil este unic şi are un anume potenţial de învăţare şi dezvoltare.
c) Şcoala şi comunitatea asigura şanse egale de acces la educaţie pentru toţi copiii.

2. Asigurarea de servicii specializate centrate pe nevoile copiilor cu C.E.S.

a) corelarea tipurilor de educaţie şi a formelor de şcolarizare în funcţie de scopul educaţiei, obiectivelor generale si specifice, precum şi de finalităţile educaţiei.
b) asigurarea conexiunii educaţionale activităţi complexe.

Finalitatea educaţiei speciale este aceea de a crea condiţiile unei bune integrări sociale şi profesionale a persoanei cu nevoi speciale.

Deficienţa - absenţa, pierderea, sau alterarea unei structuri ori a unei funcţii (anatomice, fiziologice sau psihologice).

Deficienţa mintală este un caz particular al deficienţei şi este definită prin limitări substanţiale în funcţionarea prezentă a unei persoane, caracterizată printr-o funcţionare intelectuală semnificativ sub medie, existând corelat cu limitări în două sau mai multe din următoarele capacităţi adaptive: comunicarea, autoîngrijirea, viaţa acasă, deprinderi sociale, utilizarea comunităţii, autoorientarea, sănătatea şi securitatea personală, cunoştinţele teoretice şi funcţionale, timpul liber şi munca. O evaluare validă a copilului cu deficienţă mintală ţine cont de diversitatea culturală şi lingvistică, precum şi de deficienţele în comunicare şi de factorii de comportament.

Apariţia limitărilor în capacităţile de adaptare survine în contextul mediilor comunităţii tipice pentru indivizii de aceeaşi vârstă şi este corelată cu cerinţele individuale de sprijin ale persoanei. Limitările adaptive specifice coexistă cu capacităţi adaptive personale, astfel încât viaţa persoanei cu deficienţă mintală se ameliorează, cu sprijin adecvat, şi după o perioadă susţinută de intervenţie.
Handicapul - se referă la dezavantajul social, la pierderea ori limitarea şanselor unei persoane de a lua parte la viaţa comunităţii, la un nivel echivalent cu ceilalţi membrii ai acesteia. Aceasta apare atunci când persoanele cu deficiente întâlnesc bariere care le împiedica accesul la diferite sisteme ale societăţii accesibile celorlalte persoane. Punctul de vedere social plasează responsabilitatea asupra educatorilor şi comunităţii.

Datorita folosirii termenilor deficienţă sau handicap ca modalitate de "etichetare", unele persoane cu deficienţe preferă să fie numite "persoane cu dizabilităţi".
Dificultăţi/tulburări specifice de învăţare - concept folosit în locul acelor termeni, care, utilizaţi în descrierea unui copil/persoane, pot determina traume sau stigmatizări.

Tulburări de dezvoltare/întârzieri în dezvoltare - concept utilizat în descrierea unui copil care nu are capacitatea de a atinge performanţele specifice vârstei lui. Factorii determinanţi pot fi: disfuncţia copilului, calitatea mediului, modul de aplicare a programelor de abilitare - reabilitare.

Recuperare - proces destinat să dea posibilitatea persoanelor cu deficienţe să ajungă şi să se menţină la niveluri funcţionale. Deoarece noţiunea pare inoperantă în cazul deficienţelor a căror refacere/reabilitare nu mai este posibilă, a apărut tendinţa de a utiliza în cuplu noţiunile de abilitare – reabilitare prima referindu-se tocmai la acele funcţii care nu mai pot fi recuperate.

C.E.S. - acele cerinţe ori nevoi specifice faţă de educaţie - derivate sau nu dintr-o deficientă - care sunt suplimentare dar şi complementare obiectivelor generale ale educaţiei pentru un copil. Conceptul determină o abordare noncategorială a tuturor copiilor şi pune problema evaluării din punctul de vedere dominant educaţional în termeni de potenţial de învăţare şi curriculum.

Educaţia / scoala incluzivă - formula terminologică ce releva recunoaşterea necesităţii reformei şcolii obişnuite, a sistemului şcolar general cu scopul de a răspunde dezideratului "o societate pentru toţi". Un obiectiv important al şcolii incluzive îl reprezintă sprijinul acordat pentru menţinerea în familie a copiilor cu C.E.S. De aceea, se pune problema respectării principiului normalizării.

Principiul normalizarii - se refera la condiţiile de mediu şi viaţa, la eliminarea separării copiilor cu C.E.S. şi la acceptarea lor alături de ceilalţi copii. Principiul presupune luarea în considerare nu doar a modului în care persoana cu deficienţe (dizabilităţi) se adaptează la cerinţele vieţii sociale, dar, în acelaşi timp, la felul în care comunitatea înţelege să se conformeze nevoilor şi posibilităţilor persoanei în dificultate. Normalizarea implică nu numai includerea într-un mediu şcolar şi de viaţă cotidiană nediscriminatoriu, dar şi asigurarea unei multitudini de servicii care să reducă pe cât posibil starea de handicap, chiar dacă deficienţele sau afecţiunile propriu-zise nu pot fi încă depăşite.

În literatura de specialitate sunt luate în discuţie patru niveluri funcţionale ale normalizării:

1. Normalizarea fizică - se referă la tot ceea ce înseamnă modificări ambientale, facilitarea accesului în spaţiile de interes public, adaptări tehnice, arhitectonice, organizatorice etc. care să permită o autonomie cât mai mare. Acest nivel este şi cel mai uşor de asigurat, deşi implică o serie de cheltuieli suplimentare pentru amenajări precum construirea unor rampe de acces, dotarea intersecţiilor cu semafoare vizual-acustice, adaptarea mijloacelor de transport în comun, a instrumentelor de comunicare (telefoane, calculatoare etc.) şi a grupurilor sanitare. Acest prim nivel are rolul de a reduce recluziunea persoanei în dificultate şi dependenţa acesteia de ceilalţi. De asemenea, contribuie la sporirea confortului personal şi la îmbunătăţirea imaginii de sine prin satisfacţia produsă de posibilitatea de a se descurca autonom în cât mai multe situatii profesionale/sociale/educaţionale. Tot în categoria normalizarii fizice, trebuie inclusă şi preocuparea pentru participarea persoanelor cu handicap la acţiuni şi programe cultural-educative, sportive, sociale, atât prin crearea posibilităţii de a fi prezente fizic, cât şi prin asigurarea unor facilităţi.

2. Normalizarea functională – presupune crearea cadrului organizaţional care să asimileze facilităţile oferite. Una este, de exemplu, să avem o şcoală dotată cu rampă de acces, mobilier şcolar şi material didactic adecvat, iar aceasta să fie singura dintr-o anumită comunitate (ceea ce înseamnă că copilul cu C.E.S. trebuie să o frecventeze pe aceea dacă doreşte să fie integrat), şi alta ca sistemul însuşi să conceapă aceste amenajări ca fiind de la sine înţelese şi, prin urmare, părinţii şi copilul respectiv să aibă dreptul la opţiune, ca orice membru obişnuit al societăţii. Dacă primul nivel necesită doar o atitudine tolerantă şi atentă din partea majorităţii societăţii, cel de-al doilea nivel impune o disponibilitate mai mare şi, deci, o reformare a reprezentărilor sociale clasice cu privire la persoanele aflate în dificultate. Accesul lor în societate nu este rodul unor acte de caritate, ci un drept legitim, deci este normal ca toate adaptările şi facilităţile destinate îmbunătăţirii calităţii vieţii să fie cuprinse în orice demers de importanţă publică. Mai concret, normalizarea funcţionala constă în asigurarea obligatorie, stipulată oficial, a accesului la serviciile publice, incluzând aici şi dreptul la informare corespunzătoare pentru a putea beneficia integral de aceste servicii. Aceste cunoştinţe şi deprinderi se refera la mijloace de comunicare, mijloace de transport în comun, magazine şi centre comerciale, prestări servicii, credite bancare, piaţa muncii, posibilităţi de divertisment etc.

3. Normalizarea socială - impune un grad mult mai mare de integrare socială a persoanelor în dificultate şi, concomitent, o conştientizare profundă, mergând până la formarea convingerii că societatea aparţine tuturor cetăţenilor ei şi că nu există argumente pentru nici un fel de discriminare. În plan practic, o persoană cu deficienţe poate întreţine relaţii spontane, dar şi regulate, cu un număr mare de persoane, în funcţie de preferinţele şi interesele sale, fiind la rândul ei acceptată ca membru al anturajului respectiv. Normalizarea socială presupune faptul că persoana în dificultate se poate folosi în mod neîngrădit de toate facilităţile create şi stipulate oficial, că fenomenul de incluziune ţine deja de cutuma socială şi nu e necesar să se facă apel la recomandări şi dispoziţii din partea unei autorităţi.

4. Normalizarea societală - reprezintă nivelul cel mai înalt de acceptare socială şi face din iniţiativele de valorizare a potenţialului fiecărui individ o practică obişnuită, care nu mai are nimic spectaculos sau inedit. Majoritatea membrilor unei societăţi cu o mentalitate evoluată consideră normal ca diferenţele existente între oameni să fie surse de noi experienţe de viaţă şi de beneficii, şi nicidecum pretexte pentru discriminări. O persoană cu nevoi speciale, aflată într-o astfel de comunitate, se poate afirma ca cetăţean, ca producător de bunuri şi valori, ca personalitate. Chiar şi un copil cu deficienţe multiple îşi poate găsi locul adecvat într-o astfel de organizare socială şi poate afla modalităţi de a-şi împlini măcar unele aspiraţii. Normalizarea societală face ca diversele deficienţe să devină irelevante, accentul cazând pe ceea ce poate aduce valoros persoana cu nevoi speciale, şi nu pe ceea ce nu poate.
Referinte:
Gheorghe RADU, "Introducere în psihopedagogia specială"
Cristian BUICA, "Principiul normalizării. Formarea atitudinilor pozitive ale personalului didactic privind integrarea copiilor în dificultate"
Ordinul 5.379 al ministrului educaţiei şi cercetării privind metodologia de organizare şi funcţionare a serviciilor educaţionale prin cadre didactice de sprijin-itinerante pentru copiii cu cerinţe educative speciale şcolarizaţi în învăţământul de masă.
sursa imaginii : freeschoolclipart.com


Tag-uri: educatia speciala, cerinte educative speciale, handicapuri fizice, cerinte educative, dizabilitati



Categorie: Educatie  - ( Educatie - Archiva)

Data Adaugarii: 09 December '07


Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :