Educaţia în familie este o parte integrantă a educaţiei. Factorul care exercită cea mai mare influenţă asupra copiilor, alături de şcoală, este familia. Sarcina educării copiilor şi a pregătirii pentru viaţa socială este atât de complexă, încât nu poate fi înfăptuită fără ajutorul familiei. Aceasta este prima şcoală a copilului şi adeseori ea exercită asupra acestuia o influenţă atât de pronunţată, încât urmele ei rămân pentru toată viaţa.

În munca şcolii cu părinţii elevilor se pot folosi diverse forme de colaborare : vizitele, consultaţiile pedagogice cu părinţii şi convorbirile individuale, lectoratele pedagogice, organizarea unor seri de lectur ă pedagogică, difuzarea unor materiale pedagogice în rândul părinţilor ( scrisori metodice, îndrumătoare ).

Un rol deosebit, atât pentru colaborarea familie-şcoală şi participarea la gestiunea şcolii, cât şi pentru educaţia părinţilor îl au asociaţiile de părinţi, a căror finalitate este, în principiu, protecţia copilului prin educaţie. Se pot deosebi asociaţiile de părinţi şi după scopurile lor, astfel: ca grup de susţinere a şcolii, în probleme needucaţionale; ca grup de cooperare care considera educaţia ca un proces comun în care părinţii şi profesorii sunt parteneri, care decid împreună viitoarele programe; ca grup de apărare a intereselor care consideră că părinţii au interese ce trebuie promovate în raport cu interesele altor grupe.
Cele mai frecvente obiective ale asociaţiilor nationale de parinţi sunt:
a) sensibilizarea parinţilor privind drepturile şi îndatoririle lor, influenţa comportamentului lor asupra copilului;
b) informarea părinţilor prin publicaţii, radio şi televiziune privind problemele specifice;
c) formarea părinţilor prin cursuri destinate acestora, consultaţii (la sediu, telefonic, prin publicaţii) pe probleme de interes (medicale, juridice, psihologice etc.);
d) reprezentarea părinţilor (reprezentanţii sunt obligati să apere interesele celor pe care îi reprezintă, să raporteze periodic acestora problemele dezbătute în consiliul de participare şcolară).

Cea mai simplă formă de colaborare a şcolii cu familia o constituie vizita cadrului didactic în familie şi a părinţilor la şcoală. Cunoaştem cât de mult diferă uneori imaginea pe care o avem despre un elev în şcoală, de cea formată cu ocazia surprinderii lui, într-un moment acasă, în familie, deoarece asupra atitudinii şi comportării generale influenţează ambianţa în care se află.

Este de preferat ca învăţătorul să intre în legătură cu părinţii copiilor cu câteva luni înainte ca aceştia să fie cuprinşi de acţiunea de şcolarizare. Metoda muncii directe cu familia nu poate fi înlocuită prin altele, pentru că munca individuală cu părinţii elevilor reprezintă baza apropierii profesorului de familie şi de elev, mijlocul fundamental de antrenare a părinţilor în rezolvarea problemelor instructive şi educative. Prin vizitarea familiei elevului, învăţătorul poate contribui la soluţionarea celor mai dificile probleme pe care le ridică practica educaţiei: organizarea regimului de viaţă şi de muncă al copiilor în familie, prevenirea repetenţiei, combaterea anumitor defecte ale copilului. Vizitele îi oferă profesorului prilejul să cun oască mediul familial al copilului, relaţiile dintre membrii familiei, ambianţa elevului în familie şi cauzele care eventual împiedică sau frânează dezvoltarea lui normală.

În discuţiile cu părinţii, învăţătorul poate atinge cele mai delicate probleme şi poate imprima un conţinut concret fiecărei convorbiri, în funcţie de particularităţile specifice fiecărei familii. Frecvenţa vizitelor este mai mare la începutul noului an şcolar pentru a cunoaşte condiţiile de viaţă ale familiei, dar şi în momentele de efort maxim în învăţătură ( încheierea semestrelor ).

Tema convorbirilor cu părinţii trebuie să fie diversă, începând cu unele referiri la manifestările de conduită ale elevului şi sfârşind cu stabilirea unor măsuri luate de comun acord. Astfel de teme ale convorbirii pot fi: “Cum trebuie ajutat copilul în rezolvarea independentă a temelor?”; “Care este regimul zilnic indicat pentru vârsta copilului?”; “Cum poate fi călit organismul copilului ?”; “Cum poate fi obişnuit copilul să înveţe în mod organizat şi sistematic?”; “Cum poate respecta regulile de purtare?”; “Stim să ne alimentăm copilul?”; “Autoritatea părinţilor şi cuminţenia copiilor”. Succesul acestor convorbiri este determinat deseori de modul cum sunt pregătite şi de tactul cu care învăţătorul ştie să întreţină asemenea discuţii, ţinând seama de anumite sensibilităţi ale familiei.
Pregătirea constă în stabilirea scopului vizitei, obiectivelor, în adunarea materialului necesar convorbirii ( unele date despre elev, exemple de comportare a sa ), în precizarea problemelor ce vor fi discutate, precum şi a modului în care se va desfăşura convorbirea.

Tactul învăţătorului se manifestă în felul cum ştie să înceapă discuţia (pornind de la fapte obişnuite sau de la calităţile elevului), în modul cum ştie să o orienteze, astfel încât să câştige încrederea părinţilor şi dorinţa lor de a respecta indicaţiile date, ca şi priceperea cu care încheie convorbirea respectivă, stabilind totodată unele măsuri şi dând îndrumări precise şi concrete referitoare la atitudinea părinţilor faţă de comportarea şi activitatea copiilor. Discuţiile pot fi duse în prezenţa tuturor membrilor familiei, inclusiv a elevului, alteori numai cu părinţii acestuia sau chiar între patru ochi, numai cu unul dintre ei. Este recomandabil ca asemenea vizite să se facă, mai ales, în familiile copiilor care ridică probleme educative deosebite şi în familiile ai căror membri nu participă la adunările cu părinţii. De obicei între atitudinea nejustă a familiei faţă de şcoală şi între rezultatele elevului la învăţătură există o legătură strânsă şi tocmai de aceea, cu astfel de părinţi trebuie dusă o muncă mai susţinută. De succesul acestor vizite depinde uneori rezultatul muncii elevului şi chiar conduita sa.

Un asemenea caz este ilustrat în exemplul următor:

Elevul R. M., din clasa a III-a, era un copil foarte neastâmpărat la ore, zburdalnic în pauze şi chiar cu manifestări de indisciplină. în discuţia avută, părinţii îl prezentau ca pe un copil foarte liniştit, chiar morocănos, care stă toată ziua în casă şi citeşte. Regimul mult prea sever de acasă determina o destindere totală la şcoală.

În semestrul al II-lea am observat o scădere bruscă a capacităţii de muncă a elevului şi accentuate semne de oboseală. Mama copilului, în dorinţa ca el să fie bine pregătit , îl obliga să citească mereu, fără a ţine seama de necesitatea odihnei şi a recreării.

În urma discuţiilor avute, am organizat regimul zilnic al elevului, de comun acord cu familia, şi rezultatele n-au întârziat să se arate. Mihai şi-a ocupat locul de elev fruntaş la învăţătură, a manifestat o comportare corectă în şcoală şi a absolvit cu succes clasa a II-a.

Regimul zilnic al elevului R.M., supravegheat şi verificat de părinţi: deşteptarea la ora 7,00; gimnastica de dimineaţă urmată de igiena corporală; verificarea ghiozdanului şi îmbrăcatul; servirea micului dejun; traseul către şcoală; 4-5 ore de cursuri; înapoierea acasă; schimbatul şi spălatul pe mâini; servirea mesei de prânz; odihnă 2 ore; efectuarea temelor până la orele 17,00; activităţi libere ( lectură, joc, T.V. ); servirea mesei de seară; pregătirea ghiozdanului; igiena corporală; un sfert de oră de lectură ( cel puţin ); odihna de noapte, de la orele 21,00.

Convorbirile individuale cu părinţii elevilor se pot desfăşura după şedinţele cu părinţii, după o serbare şcolară, când aceştia doresc să discute cu învăţătorul o problema delicată despre copilul lor, care nu a putut să fie ridicată în adunare. Este o ocazie potrivită pentru ca învăţătorul să realizeze o muncă de iniţiere pedagogică a părinţilor. Prin această formă de cooperare ( familie – şcoală ) se caută ca părinţii să fie atraşi în munca de colaborare cu şcoala.

Comitetele de părinţi sunt ajutoare preţioase ale conducerii şcolii şi ale cadrului didactic. Ele ajută la consolidarea legăturilor dintre şcoală şi familie. Aici se pot dezbate probleme de organizare şi şcolarizare, de îmbunătăţire a condiţiilor materiale ale procesului de învăţământ, probleme de igienă şi de disciplină, probleme de educaţie în familie.

În ceea ce priveşte relaţia şcoală-familie se impun deschideri oferite părinţilor privind aspectele şcolare, psihopedagogice, pe lângă aspectele medicale, juridice etc. Se cunosc şi alte forme moderne şi importante de organizare (instituţionalizată) a educaţiei părinţilor şi a colaborării şcoală-familie: asociaţii ale părinţilor (şi profesorilor) care au o largă libertate de iniţiativă (au apărut pentru prima oara în Statele Unite ale Americii în secolul trecut); şcoli ale părinţilor (iniţiate în Franţa în perioada interbelică) şi şcoli ale mamelor (iniţiate în Germania); consilii de administraţie şcolară formate (exclusiv sau în majoritate) din părinţi, cu rol informaţional, consultativ şi decizional (fiinţează în Belgia, Danemarca, Olanda şi în alte ţări occidentale); comitete de părinţi pe clase şi şcoli, fără rol decizional, care sprijină şcoala în rezolvarea unor probleme (în ţările est-europene).

Folosind cele mai adecvate metode şi procedee în munca cu familia, cadrul didactic poate cuprinde toate formele de colaborare, obţinând rezultate importante în activitatea comună, a şcolii şi a familiei, de educare a copiilor. Coordonând şi armonizând acţiunile şcolii şi ale familiei printr-o colaborare strânsă şi sistematică, învăţătorul contribuie nu numai la ridicarea nivelului pedagogic al familiei, ci şi la întărirea frontului pedagogic unic în realizarea scopului şi sarcinilor educaţiei elevilor.
_{sursa imaginii : freeschoolclipart.com}

---

Tag-uri: vizite, cadre didactice, parinti, scoala

---

Categorie: Educatie  - ( Educatie - Archiva)

Data Adaugarii: 25 January '08

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---