„Dragostea adevărată este drumul în doi spre lumina unui ideal comun", spunea Jehan D'Hormoy, dar cat de lesne se poate întrerupe acest drum cand partenerii sunt tentaţi de propriile lor „drumuri interioare", la capătul cărora „luminează" în locul idealului comun singurătatea propriului lor Eu.

Intercunoaşterea prin iubire se reduce astfel doar la un pretext de autocunoaştere şi nu la o îmbogăţire a eului propriu şi a celuilalt. Or, dimensiunea esenţială a iubirii este însăşi cunoaşterea şi îmbogăţirea continuă a fiinţei celuilalt, pătrunderea şi mulţumirea de fiinţa celuilalt, trăirea lăuntrică, inefabilă a bucuriei că celălalt există.

Dragostea este „nevoia de a ieşi din tine însuţi" (Ch. Baudelaire), dar numai atunci cand ea este trăită ca o experienţă fundamentală „ne poate face mai altruişti, mai generoşi, mai încrezători în oameni şi în forţele lor, mai responsabili, mai eficienţi şi mai creativi, şi prin aceasta ne poate îmbogăţi infinit esenţa morală" (N. Mitrofan, 1984).

Şi dacă iubirea în general este o experienţă de comunicare şi cunoaştere între sexe, esenţială pentru dezvoltarea fiinţei umane, numai iubirea conjugală este o experienţă fundamentală de transformare creatoare a unei personalităţi prin intermediul altei personalităţi, presupunand raporturi de necesitate mutuală, simetrie, echivalenţă, complementaritate şi autonomie între parteneri.

---

Tag-uri: familie, cuplu, societate, relatii

---

Categorie: Psihologie  - ( Psihologie - Archiva)

Data Adaugarii: 30 August '10

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---