„Cand iubeşti puternic, găseşti totdeauna ceva nou în persoana iubită", spunea B. Pascal. Aparenţa în iubire, conjugată cu inabilitatea de a iubi (civilizaţiile străvechi vorbeau de „arta de a iubi"), prefigurează, anticipă şi determină, mai devreme sau mai tarziu, sciziunea cuplului.

Revenind la dimensiunile iubirii reale, autentice, trebuie să subliniem că intercomunicarea şi interacţiunea în cuplul conjugal acoperă o multitudine de aspecte (de la cele biosexuale la cele psihosocioculturale), căsătoria fiind un act de creaţie duală, completă, profundă, responsabilă a celor două personalităţi angajate. Dar ea este în egală măsură şi un act de cultură relaţională intersexe.

Ca orice act de creaţie, creaţia interpersonală maritală exclude repetiţia, monotonia, rutina, inflexibilitatea, presupunand o accentuată dinamică a interacomodării şi interpătrunderii partenerilor. „Căsătoria trebuie să lupte fără încetare cu acel monstru care distruge totul : obişnuinţa", considera H. de Balzac. Dar poate fi prevenită şi evitată obişnuinţa ? Da, în condiţiile în care iubirea conjugală este o realitate şi nu doar o aparenţă.

Şi dacă este o realitate, ea se bazează esenţial pe aptitudinea de a te dărui, implica şi investi în existenţa celui de langă tine, pe creativitatea interacţională. Pentru că în iubirea conjugală „nu dai nimic cand nu te dai pe tine însuţi" (A. Munthe).

---

Tag-uri: familie, cuplu, societate, relatii

---

Categorie: Psihologie  - ( Psihologie - Archiva)

Data Adaugarii: 30 August '10

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---