FamousWhy
ROM
Biografii, Celebritati, Vedete Vacante de vis, Destinatii, Regiuni Articole, Referate, Comentarii Download programe software FamousWhy Lucruri faimoase Forum Submit Content
|


Referate


Statistics:
Visits: 1,027
Votes: 0
Fame Riser
          
Fame Rank
N/A
Fame Riser
create pool

Articole


Intreaba despre Hipoacuzici : elevi, parinti, profesori

Tag-uri Populare


educatie   scoala   familie   educare   societate   copii   integrare   democratie   elevi   gradinita   rromi   profesori   invatamant   incluziune   parinti   comportament   egalitate   prescolari   educatoare   dezvoltare   nevoi speciale   discriminare   comunitate   dizabilitati   moral-civica   minoritati   tigani   marginalizare   drepturi   formare   copii cu ces   personalitate   cultura   deficiente   libertate   violenta  

All Tags

Famous Forum

 

Hipoacuzici : elevi, parinti, profesori

 Q:   Intreaba despre Hipoacuzici : elevi, parinti, profesori       
Hipoacuzici : elevi, parinti, profesori 1. Opinia elevilor hipoacuzici

Din totalul elevilor chestionaţi în legătură cu modul în care ar dori să desfăşoare activităţi ludice, 24% consideră că s-ar descurca mai bine cu hipoacuzicii, pentru că se înţeleg mai bine, au preocupari comune şi nu râd unii de alţii. 40% preferă să se joace singuri, motivând că nu le plac relaţiile tensionate sau regulile impuse de alţii că se joacă pe calculator, că doresc să deseneze sau că în general nu înţeleg regulile atunci cand sunt mai multi jucători şi nici nu sunt ajutaţi să le înţeleagă şi că nu pot fi leaderi niciodatăă iar 36% doresc colaborarea în joc cu auzitorii deoarece de la aceştia au de învăţat lucruri noi şi interesante chiar daca nu sunt mereu acceptaţi ca parteneri egali.

Cu toa te că doresc să colaboreze mai mult cu copiii normali, dintre elevii hipoacuzici 82% nu doresc să înveţe în aceleaşi şcoli cu prietenii lor care aud mai bine decât ei. Aceasta idee este susţinută în mod special de cei care au urmat cursurile unei şcoli „normale” o perioadă de timp şi care motivează alegerea lor prin aceea că ceilalţi colegi îi poreclesc, le spun „surdul” sau „mutul”, uneori îi bat pentru că nu au înţeles să respecte anumite reguli şi îi resping de la majoritatea activităţilor. Aceasta atitudine este generată şi de felul în care se poartă profesorii cu ei aşezându-i ori prea în faţă ori prea în spatele clasei şi menţinându-şi ritmul expunerii la un nivel ridicat fără a da atenţie inteligibilităţii sau vizibilităţii imaginii labiale. Copiii spun ca „doamna” vorbeşte prea repede şi nu înţeleg tot ceea ce ea spune; când sunt întrebaţi nu au timpul necesar decodificării mesajului şi nici posibilitatea de a fi sprijiniţi cu lămuriri suplimentare. Pentru că nu înţeleg, cei din jur se supără pe ei, îi admonestează, primesc note proaste şi sunt consideraţi elevi slabi. Uneori emisiunile lor verbale produc ilaritate ceea ce-i face să se ruşineze şi să nu mai dorească comunicarea sau relaţionarea cu cei din jur. Sentimentul de ruşine este intensificat şi de faptul ca ei nu învaţă în aceeaşi măsură (nici cantitativ nici calitativ) cu ceilalţi şi consideră că este foarte greu şi foarte mult de însuşit, depăşind capacităţile pe care le au. De multe ori au nevoie sa copieze explicaţiile (notiţele) de la colegi pentru ca este foarte mult de scris şi ei nu reuşesc să-şi noteze în timp ce profesorul le explică lecţia, cunoscut fiind faptul că prezintă dificultăţi în a audia şi scrie în acelaşi timp mesajul primit. Cei care au urmat cursurile unei grădiniţe normale spun că ceilalţi colegi îi considerau prieteni dar că uneori nu se înţelegeau prea bine şi nu erau acceptaţi în anumite activităţi tocmai pentru că nu înţelegeau însa, la şcoală lucrurile nu au mai fost la fel; competiţia i-a exclus din grupul de „prieteni” şi i-a izolat. Ei consideră că se înţeleg mult mai bine cu hipoacuzicii care sunt asemenea lor, se pot ajuta unii pe alţii, au forţe egale şi se pot întrece la orice disciplină cu şanse de reuşită fără teamă că ceilalţi vor râde de ei, nu se vor exclude unii pe alţii. 3% vor să înveţe în aceleaşi şcoli cu auzitorii, motivaţia fiind că şcolile sunt mai mari şi sunt mai multi copii iar 15% nu ştiu să răspundă pentru că nu au avut experienţa şcolii normale şi nu ar vrea să aibă experienţe nefericite.

În proporţie de 95% hipoacuzicii aleg ca loc în care să-şi desfăşoare activitatea instructiv-educativă şcoala pentru hipoacuzici deoarece aici recepţionează ceea ce li se predă, profesorii au răbdare cu ei şi îi ajută să înţeleagă lecţia, cunoştinţele chiar dacă sunt atât de numeroase, sunt structurate astfel încât să aibă grad de accesibilitate sporit. Clasele în aceste şcoli sunt mai mici, cu elevi mult mai puţini şi profesorul se poate ocupa de fiecare în parte şi îl poate ajuta să depăşească greutăţile. Elevii apreciază ca le place şcoala pentru hipoacuzici pentru că aici toţi copiii se înţeleg, îşi pot explica singuri anumite reguli sau cunoştinţe, colaborează bine unii cu alţii şi sunt sprijiniţi de educatori în pregătirea temelor. Tot ei preferă şcoala pentru hipoacuzici pentru că aici le este cel mai bine din punct de vedere al siguranţei individuale, cât şi al accesului la activitatile artistice, culturale si sportive. 5% din cei chestionaţi aleg însa şcoala generală care reprezintă un miraj pentru ei.

Iată cum părerile sunt centrate în jurul ideii de menţinere a şcolii pentru hipoacuzici chiar dacă dorinţa cea mai mare a elevilor săi este de a relaţiona mai mult cu normalii şi de a fi parte a comunităţii lor.

2. Opinia părinţilor elevilor hipoacuzici

Din punct de vedere istoric, presiunea grupurilor de părinţi a fost cea care a generat schimbarea; ei sunt o forţă, chiar dacă latentă în unele momente. Pentru societatea românească putem afirma că ne aflam încă la începutul creşterii puterii părinţilor. Ei de obicei manifestă nişte preferinţe pentru anumite tipuri de şcoli şi avem toate motivele să-i credem insistenţi, persistenţi şi de neabătut de la hotărârile lor în ceea ce priveste „integrarea” sau „segregarea” propriilor copii. Profesorii nu pot şi nici nu trebuie să ignore aceasta „forţa” care sunt părinţii. Alegerea parentală şi presiunea exercitată de aceştia în vederea realizării ei este atat de mare, încât ea este cea care poate genera sau opri schimbarea. Există două mari categorii de părinţi: cei informaţi, care înţeleg rostul schimbării, al progresului nu de dragul progresului ci în beneficiul copilului şi cei neinformaţi sau prost informaţi care se mulţumesc cu ceea ce exista şi doresc să rămână în aceste limite eludând cel puţin parţial problemele pe care hipoacuzia le generează în familie. Indiferent de categoria căreia îi aparţin, părinţii pot exercita presiune individuală sau de grup asupra tuturor nivelelor decizionale chiar dacă cerinţa lor se referă strict la propriul copil.

Pornind de la aceste consideraţii am încercat să aflăm care este opinia părinţilor elevilor hipoacuzici faţă de cele două mari tendinţe afişate vis-a-vis de elevii hipoacuzici, aceasta şi pentru că, în final, părinţii sunt cei care trebuie să îşi asume răspunderea şi ei consideră ca legislaţia actuala le oferă aceasta şansă.

Cea mai mare parte a părinţilor cu auz normal ar prefera ca fiii lor să evolueze în societatea şi mediul cultural vorbitor, să aibă o existenţă confortabila în lumea auzitorilor, să devină competenţi în folosirea limbajului oral. Dorinţele lor însă nu pot fi decât corelate cu cele ale micutului hipoacuzic, de aceea, cunoscându-şi copiii, au răspuns în proporţie de 59% că aceştia s-ar simţi mai bine în compania hipoacuzicilor . 31% au apreciat că în colectiv de hipoacuzici şi normali ar fi mediul în care fii lor s-ar simţi în largul lor. Ceea ce este semnificativ pentru atitudunea părinţilor faţă de handicapul sever, este ca doar 1% crede că copilul său s-ar simţi bine în compania surzilor, demonstrand în felul acesta tendinţa firească de a se apropia de normalitate. 3% cred ca ar fi o companie apreciată de copil cea a normalilor iar 6% nu pot da nici un răspuns la această întrebare motivând că familia din care provine este de hipoacuzici şi copilul nu a avut prea multe contacte cu normalii astfel încât părintele să poată face o apreciere a coportamentului sau a dorinţei faţă de aceasta alternativă ori, lipsind termenul acesta nu li se pare corect să facă o afirmaţie sau alta.

Răspunzând la întrebările chestionarului, părinţii au afirmat în proporţie de 94% că cel mai bine pentru hipoacuzici, este în şcoala pentru hipoacuzici, doar 6% doresc integrarea în şcoala normală şi nici un părinte nu şi-a exprimat dorinţa ca fiul său să înveţe într-o şcoală pentru surzi considerând că în această companie copilul lor şi-ar pierde limbajul oral în favoarea mimico-gesticulaţiei ca limbaj specific, ceea ce ei nu doresc să se întample. Unii părinţi preferă plasarea foarte timpurie într-o formă de învăţământ rezidenţială motivând că ei nu se pricep, nu au timp şi este mai bine pentru copil să beneficieze de o educaţie corectă dar ascund în spatele afirmaţiei dorinţa de a face pe alţii răspunzători de soarta copiilor lor, de a se elibera de o grijă în plus, de a scăpa de imaginea celui care cu greu răspunde sarcinilor şi care doreşte să ia parte din plin la viaţa familiei.

Punând ipotetic problema unei integrări în şcoala normală a hipoacuzicilor, am încercat să aflăm părerea părinţilor asupra evoluţiei situaţiei la învăţătură a copiilor lor. În ceea ce priveşte rezultatele care ar putea fi obţinute de elevii hipoacuzici integraţi în fluxul principal educativ. 68% din părinţi consideră ca fii lor nu ar putea face faţă cerinţelor care uneori depăşesc chiar propriile lor posibilităţi intelectuale. La acest grup o parte semnificativă este formată din părinţi care au avut experienţa cu copiii lor în şcoala normală. Aceştia au arătat că rezultatele au fost deosebit de slabe. Copiii lor nu au făcut faţă cerinţelor pe de o parte datorită handicapului pe care-l au şi care nu le permitea să recepţioneze mesajele profesorului în ritmul celorlalţi, si pe de altă parte pentru că de cele mai multe ori nu întelegeau conţinutul celor comunicate şi o dovadă a acestui fapt este că nu puteau povesti ceea ce auziseră sau nu puteau face rezumatul unor lecţii citite pentru că erau fragmente întregi la care aveau nevoie de explicaţii suplimentare pe care nu le puteau primi la şcoală. Numărul mare de elevi din clasă (25 -30) nu-i oferă profesorului posibilitatea de a se ocupa mai mult de hipoacuzic şi adesea acesta era asezat undeva în spatele celorlalţi , astfel încât posibilitatea lui de receptionare era şi mai redusă. Un număr semnificativ de elevi hipoacuzici din şcoala de masă au rămas repetenţi datorită tuturor acestor probleme, susţin părinţii ce nu pot aduce acuzaţii profesorului care nu avea nici experienţa şi nici cunoştinţele necesare lucrului cu hipoacuzicul. Ceea ce au ţinut părinţii să sublinieze în mod deosebit este faptul că toate aceste probleme s-au rezolvat prin transferarea copilului în şcoala pentru hipoacuzici unde există reale condiţii de sprijin, unde cadrele didactice sunt calificate şi chiar dornice să ajute la depăşirea obstacolelor.

6% din părinţi nu pot face aprecieri asupra rezultatelor pe care le-ar obţine copiii lor în şcoala normală deoarece nu cunosc problema ei înşişi fiind hipoacuzici. 26% răspund că fii lor s-ar descurca alături de cei normali dar obţinând rezultate în cel mai bun caz mediocre, în mod curent slabe şi foarte slabe.

Atitudinea părinţilor faţă de integrare este motivată pe de o parte de adevărul că nu sunt pregătiţi şi nu există servicii care să-i pregătească pentru acordarea sprijinului de la vârste foarte mici ţi pe de alta parte de nevoia de a reproşa cuiva neîmplinirile copilului ori acest cineva nu poate fi mai bine ales decât în persoana şcolii. Impresia lor este că societatea le este datoare cu sprijin pe toate planurile; transferând şi răspunderea lor de părinţi tot pe umerii largi ai societăţii.

Fără a exprima în mod expres, fiecare din părinţi s-a arătat îngrijorat faţă de integrare interesându-se de beneficiile pe care le-ar avea copilul dar „structurând” şi întrebări referitoare la posibilitatea pierderii unor avantaje de care beneficiază în momentul prezent.

Atitudinea lor nu poate fi neglijată şi pe aceasta trebuie să se bazeze luarea tuturor deciziilor. Probabil mai mult ca oricând este nevoie de o „şcoală a părinţilor” unde să fie orientaţi dar să poată fi si determinaţi să-şi asume răspunderi faţă de copiii lor, nu să acuze societatea civilă de faptul că nu este pregătită să-i primească.

3. Opinia profesorilor din şcoala pentru hipoacuzici

Profesorii din şcoala pentru hipoacuzici, cei care de ani de zile lucrează cu elevii hipoacuzici, îi cunosc foarte bine nu doar pentru ca au experienţa anilor petrecuţi împreună sau pentru că au fost pregătiţi în facultăţi sau au urmat cursuri de perfecţionare, ci şi pentru că sunt afectiv legaţi de aceştia.

Argumentele pe care le aduc în sprijinul ideii unanim acceptate că existenţa şcolii pentru hipoacuzici nu este o segregare se referă în primul rând la faptul că şcoala este deschisă, ea permite intrarea şi ieşirea elevilor pe toate palierele funcţie de evoluţia şcolara, de gradul de recuperare şi de opţiunea personală, beneficiază de echipamente speciale, de dotări, de specialişti, de programe de recuperare pe toate planurile (senzorial, fizic, cognitiv, social), de programe adaptate conform specificului elevilor şi nu fac rabat de la scopurile învăţământului de masă sau de la obiectivele fundamentale promovate de acesta. Obiectivele pe care şi le propune nu sunt altele decât cele ale şcolii „normale” dar cu adăugarea unor note specifice aceasta cu atât mai mult cu cât elevii când sosesc în clasa I au un vocabular restrâns şi posibilităţi de comunicare reduse care se cer dezvoltate în mod firesc aşa cum ar evolua în condiţiile unui copil normal. Dezvoltarea hipoacuzicului, apreciată ca o rămânere în urmă faţă de copilul normal, necesită pentru a putea fi depăşita, asistenţa specializată pe care o găsesc din plin în
şcoala pentru hipoacuzici care nu funcţionează ca un organism paralel ci ca o variantă posibilă la un moment dat pentru recuperarea retardurilor datorate handicapului auditiv.

Profesorii din şcoala pentru hipoacuzici consideră că societatea nu este încă pregătită ca să primească şi să înţeleagă imediat nevoile hipoacuzicilor. Ea nu-i poate primi brusc şi fără discriminare în colectivele sale de normali; de aceea, 75% dintre profesori consideră că integrarea hipoacuzicilor în şcolile obişnuite este doar partial realizabilă. Ei susţin această idee prin faptul că integrarea depinde de o serie de parametri care trebuie definiţi şi apreciaţi. Se aminteşte: gradul hipoacuziei, vârsta instalării ei, vârsta la care copilul a beneficiat de proteză şi care a fost beneficiul realizat de pe urma ei, nivelul QI care trebuie corelat cu toţi ceilalţi indicatori ai dezvoltatii psihice individulae, aportul familiei, material dar mai ales spiritual, opinia profesorilor din şcoala normală şi disponibilităţile de acceptare-colaborare ale celorlalţi elevi. Integrarea poate fi făcută la nivelul unei hipoacuzii uşoare sau cel mult moderate, însoţită de intelect normal dar şi în aceste condiţii este nevoie de ajutor din partea familiei şi a specialistilor. Trebuie urmărit dacă nu există şi alte handicapuri anterioare sau ulterioare hipoacuziei, care să îngreuneze procesul de recuperare în colectivul de normali. Numărul de hipoacuzici este relativ mic raportat la zone geografice şi este relativ dificil de organizat grupe sau clase cu programe speciale ceea ce solicită elaborarea unor programe mai flexibile pentru a se putea adapta nevoilor speciale, lucru destul de greu de realizat foarte repede şi fără o bază experimentală. Integrarea este în cele din urmă o problemă a individualităţii pentru că depinde de structura personalităţii copilului, dar şi o problemă a colectivităţii umane unde ar trebui operate schimbări la nivelul mentalităţii cadrelor didactice şi a elevilor care nu ar trebui să privească prezenţa unui hipoacuzic în clasă ca pe un „eveniment” ci ca pe firescul cotidian. Este parţial realizabilă integrarea hipoacuzicului în şcoala normală şi pentru ca există discipline pe care ei le pot asimila uşor chiar în condiţiile actuale iar altele necesită adaptări şi simplificare spre noţiunile de bază, fundamentale. Nu în ultimul rând trebuie gândite şi condiţiile materiale necesare cu toate investitiile pe care le implică asigurarea unui mediu favorabil primirii hipoacuzicilor alături de normali.

25% din cadrele didactice consideră integrarea ca fiind irealizabilă pentru că profesorii din şcoala normală nu cunosc problematica hipoacuziei, nu există specialişti pe probleme de auz în aceste şcoli iar hipoacuzicul are nevoie de ajutor special şi personal, el necesită activităţi specifice de recuperare care nu sunt cuprinse în planul şi programa elaborata pentru elevii normali. Programele sunt prea ample iar în forma lor actuală, deficientul nu le va putea face faţă, mai ales la unele discipline. Profesorii nu cunosc metodologia de lucru cu hipoacuzicul deci nu ştiu cum să-l abordeze. Copiii ar fi marginalizaţi datorită problemelor de auz şi s-ar întâmpla ceea ce s-a întamplat deja, şi nu doar o singura dată, la hipoacuzicul cu capacităţi şi potenţialităţi apreciabile plecat din şcoala specială către şcoala „normală” să se întoarcă de unde a plecat, cu rămâneri în urmă la nivelul cunoştinţelor şi al limbajului. Această grupă de profesori consideră că este esenţială structurarea şi restructurarea programelor, manualelor, precum şi flexibilizarea sistemului în ansamblul său. Ei apreciază ca o plasare fără argumente puternice poate mari stresul elevului, ce se va găsi într-o colectivitate mare şi uneori ostilă, cu condiţii acustice nefavorabile şi fără sprijin adecvat. Integrarea, pentru a fi reuşită, are nevoie de îndeplinirea unor condiţii între care sunt amintite: deprinderile de folosire a auzului rezidual, utilizarea corectă a aparatului protetic individual optim, labiolectură de nivel bun sau chiar foarte bun, lipsa handicapurilor asociate, asigurarea de către părinţii a unui suport adecvat disponibilitatea profesorilor de a menifesta întelegere şi a depune eforturi pentru a-i ajuta şi desigur existenţa fondurilor (destul de mari) acordate de societate pentru a amenaja un ambient prietenos în sălile de clasă.

Chestionaţi asupra colectivului în care s-a realizat bine instruirea şi educarea hipoacuzicilor, profesorii din şcoala specială au răspuns 100% fără şovăire ca un colectiv de hipoacuzici ar fi cel mai indicat, deoarece fiind împreună cu cei asemenea lui, elevul nu se va considera unic, nu va fi complexat de handicapul său, nu se va simţi singur, izolat, marginalizat sau jignit, se va afla în mediul său şi va înţelege că sunt mulţi asemenea lui, astfel încât atmosfera îl va stimula. În colectivul de hipoacuzici, din punct de vedere psihopedagogic, eşalonarea noţiunilor, reluarea şi integrarea lor în sistemul limbii sunt guvernate de principiile psihopedagogice care prezidează ordonarea progresivă a materialului. Aici există posibilitatea de a aborda cunoştinţele de limbă, orientând în mod deliberat procesul de învăţământ în sensul parcurs în mod natural de achiziţia lingvistică a copilului. Se poate realiza parcurgerea în însuşirea limbajului a unor etape de observare, exersare, descoperire a mecanismului limbii şi o aplicare a cunoştinţelor în exprimarea orală şi scrisă, conform particularităţilor psiho-individuale ale hipoacuzicului. Metodologia de lucru folosită este cea specifică şi conformă ritmului, progreselor şi achiziţiilor personale înregistrate. În colectivele de hipoacuzici fiecare este valorizat conform potenţelor proprii, programele sunt adecvate, manualele adaptate, condiţiile materiale permit asigurarea unui cadru favorizant pentru dezvoltare şi pot beneficia de ajutorul unor cadre de înaltă calificare. Macro şi microclimatul specific stimulează dezvoltarea.

100% din cadrele didactice au fost de acord cu afirmaţia care spunea
ca clasele de hipoacuzici din şcolile de surzi nu oferă un cadru bun pentru dezvoltare, deoarece în prezenţa surzilor hipoacuzicul va renunţa cu multă uşurinţa la limbajul verbal care presupune efort va prelua mimico-gesticulaţia ca mijloc de comunicare relativ comod, şi-şi va influenţa procesele psihice datorită acestor forme de limbaj. Îşi vor pierde interesul pentru comunicarea verbală care va înregistra regrese până la alterare, vor pierde achiziţiile dobândite şi nu-şi vor mai exersa auzul rezidual, se vor plafona ca nivel aspirational pentru că nu se află în mediul necesar pentru a se dezvolta. Disponibilităţile de verbalizare ale hipoacuzicilor şi surzilor sunt diferite şi mediile în care se dezvoltă sunt diferite din punct de vedere al accesului la cultură, al comunicării verbale şi al relaţionării sociale.

Părerile converg spre găsirea unei forme optime de integrare care, însă, nu trebuie realizată brusc şi frustrant pentru protagonişti, ci aşa cum apreciază 95% dintre profesori, treptat, prin acţiuni care pot începe la vârste foarte mici, astfel încât copiii să se cunoască, să se accepte şi ajute reciproc. Paşii pentru realizarea integrării încep cu depistarea cât se poate de timpuriu a deficienţei, protezarea precoce, astfel încât să poată fi folosite resturile de auz cât mai devreme posibil, comunicarea verbală în toate ocaziile şi asistenţa de specialitate acordată familiei care are datoria de a informa asupra potenţelor şi felului de activare şi dezvoltare a lor. Specialiştii vor fi permanent consultaţi şi-şi vor oferi serviciile tuturor celor care trebuie să beneficieze de ele. Paralel cu acestea, este nevoie de desfăşurarea de acţiuni cu normalii, sub forma excursiilor, concursurilor, spectacolelor, activităţilor de petrecere a timpului liber, sub forma jocurilor şi întrecerilor sportive. Ca fiinţe sociale, copiii hipoacuzici se vor dezvolta natural în mediul lor, în familiile din care provin dar şi în rezidenţe instituţionalizate de tip internate şcolare. Profesorii consideră că „limbajul se învaţă cu mama, în braţele sale, beneficiind de mângâierile şi încurajările ei, iar casa este mediul cel mai indicat pentru apariţia unor competente lingvistice” (Ivan Tucker şi Con Powell – Copilul cu deficiente de auz şi şcoala – Bucuresti, 1993) totuşi nu trebuie uitat că chiar cele mai „nobile” familii îşi trimit copii la şcoli cu internat pentru o mai bună dezvoltare.

Orice copil îşi dezvoltă limbajul în contextul comunicaţional, el simţindu-se partener la discuţie. Contribuţia copilului la dialog, fie ea verbală sau mai puţin verbală, duce la achiziţii care, realizate spontan şi nerestrictiv, vor constitui vocabularul de bază al copilului. Deficientul de auz, asemenea normalului, simte nevoia de a participa la dialog, la discuţie, în care ei nu răspund la întrebări ci realizează comentarii şi aprecieri. De aici pleacă nevoia unor dialoguri cu caracter deschis care permit participarea activă şi creativ-directă a copilului.

Integrarea hipoacuzicilor, persoane care au probleme de auz şi consecutiv de limbaj, trebuie bine gândită astfel încât sa nu se ajungă la ceea ce spunea profesorul Stanciu Stoian:”O bună parte dintre deficienţi, cei cu deficienţe uşoare, nu sunt trataţi ca atare, ci lăsaţi să convieţuiască şi să lucreze cu copiii normali. Departe de a fi o solutie, acest mod de rezolvare a problemei este cum nu se poate mai contraindicat. El nu foloseşte deficienţilor şi tulbură procesul de învăţământ pentru ceilalţi.”(Stanciu Stoian – Contribuţii la istoricul cercetarii pedagogice şi al şcolii experimentale în Romania – EDP, 1967).

Există, deci, două tendinţe: prima tendinţa ar fi cea care susţine existenţa şcolii speciale ca alternativă posibilă şi apărătorii ei se bazează pe argumentele eficienţei şi asistenţei acordate în felul următor:

- în şcoala specială există cadre specializate care au pregătirea necesară şi aptitudinea de a răspunde nevoilor hipoacuzicilor;

- clasele au un număr redus de elevi şi profesorul se poate ocupa de fiecare deintre ei, munca sa fiind deosebit de eficientă, apropiindu-se de cea a sistemului „un profesor, un elev”;

- pot fi formate grupe cât mai omogene, asupra cărora să se lucreze cu metodologia cea mai indicată, în vederea obţinerii performanţei maxime;

- şcoala specială beneficiază de un program specific care este pus în slujba elevului, a nevoilor şi intereselor sale, vizând recuperarea în vederea realizării aspiraţiilor individuale;

- localurile beneficiază de dotările şi tehnica necesară (chiar dacă nu întotdeauna de cel mai înalt nivel) unei bune activităţi compensatorii;

A doua tendinţă, cea integraţionistă, oferă în apărarea sa argumente în primul rând de natură afectiv-umanistă:

- şcoala specială izolează copilul de lume;
- mediul natural al normalilor este superior celui al hipoacuzicilor şi cei din urma vor cauta ca prin eforturi proprii să atingă şi ei nivelul mediului normalilor:
- în demersul educativ, hipoacuzicii vor fi ajutati şi acceptaţi de normali;
- clasele obişnuite, prin eterogenitatea lor, sunt mai mult asemanatoare cu viaţa reală, unde nu există omogenitate; realizarea grupelor omogene este considerată o utopie, iar programele din şcoala specială „o reluare simplistă a celor pentru normali”.

Indiferent pe care poziţie s-ar afla, profesorii nu pot accepta schimbarea de dragul schimbării, ei caută argumente pro şi contra, solicită experimentarea în practică şi tragerea concluziilor care pot soluţiona adecvat problema acum şi în viitor.
sursa imaginii : freeschoolclipart.com


Tag-uri: hipoacuzici, parinti, elevi, surzi, profesori, educare, scoala



Categorie: Educatie  - ( Educatie - Archiva)

Data Adaugarii: 18 December '07


Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :