Încă din cele mai îndepărtate timpuri, oamenii au fost atraşi de regiunile scăldate de apele râurilor, fluviilor şi mărilor care asigurau o sursă de hrană sigură. Începuturile navigaţiei au fost timide, iar evoluţia ei lentă a fost determinată de dezvoltarea forţelor de producţie, acumularea de cunoştinţe şi experienţă.

Datele documentare existente permit urmărirea istoriei dezvoltării construcţiilor navale, începând din al treilea mileniu î.e.n., istorie care începe din centrele culturale ale Mării Mediterane şi din nordul Europei.

Din documentele vechi, găsite în Egipt (mileniul 3-2 î.e.n.), s-a putut stabili că locuitorii deltei Nilului au ajuns la o tehnică avansat� � în construcţia navelor şi dispuneau de o navigaţie complexă. După egipteni, lideri incontestabili în navigaţie au fost fenicienii care erau, de altfel, primii navigatori care au avut curajul să iasă în larg. Fenicienii sunt urmaţi de greci, care cedează imperiului roman dominaţia mărilor şi odată cu aceasta, dezvoltarea rapidă a navigaţiei. Navele lor se numeau galere şi erau propulsate de un număr mare de rame acţionate de sclavi.

În nordul Europei, din fiordurile peninsulei Scandinavia, vikingii au atins cu navele lor uşoare, insă extrem de trainice, ţărmurile Groenlandei şi Americii de Nord, pătrunzând până la vărsarea fluviului Congo din Africa.

Construcţiile navale şi navigaţia cunosc un avânt deosebit în perioada expediţiilor maritime, de la sfârşitul secolului al XV-lea până la mijlocul secolului al XVIII-lea. Portughezii şi spaniolii sunt creatorii navelor cu velă, denumite caravele, cu care au întreprins cele mai îndrăzneţe misiuni ce au condus la o serie de descoperiri geografice.

Inventarea maşinii cu abur, în primele decenii ale secolului XIX, a produs o revoluţie în domeniul construcţiilor navale. Primul care a găsit soluţia satisfăcătoare a folosirii aburului ca mijloc de propulsie a navei a fost Robert Fulton, care în 1807 realizează vaporul cu zbaturi „Clermont”.

Între 1860 şi 1870 zbaturile sunt înlocuite complet de către elice, la toate navele maritime, perioadă care coincide cu deschiderea Canalului Suez. De atunci şi până la deschiderea Canalului Panama se înregistrează progrese continue atât în construcţia corpului, cât şi în construcţia maşinilor. Corpul navei este construit acum complet din oţel, maşinile cu abur cu piston sunt înlocuite prin turbine, iar mai apoi prin motoare cu combustie internă.

Motorul diesel, introdus iniţial ca maşină de propulsie la navele mici, prin perfecţionare, a devenit principala maşină pentru propulsia navelor. Aceasta face posibil ca navele să realizeze viteze mari, fiind dotate cu motoare puternice, cu consum specific redus de combustibil.
Perspectivele de viitor pe plan mondial în construcţiile navale sunt legate de posibilitatea înlocuirii motoarelor diesel prin turbine cu gaze şi de utilizare a reactoarelor nucleare pentru propulsia navelor, spărgătorul de gheaţă sovietic Lenin, fiind prima navă cu propulsie nucleară.

Secolul nostru se caracterizează în domeniul construcţiilor navale printr-o tendinţă spre gigantism, cum este de altfel şi pasagerul Mary Queen II, o adevărată insulă cu elice.

Autorul articolului : Alexandru Pintilie

---

Tag-uri: evolutie, nave, constructii navale

---

Categorie: Arhitectura Navala  - ( Arhitectura Navala - Archiva)

Data Adaugarii: 01 July '08

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---