FamousWhy
ROM
Biografii, Celebritati, Vedete Vacante de vis, Destinatii, Regiuni Articole, Referate, Comentarii Download programe software FamousWhy Lucruri faimoase Forum Submit Content
|


Referate


Statistics:
Visits: 1,770
Votes: 0
Fame Riser
          
Fame Rank
N/A
Fame Riser
create pool

Articole

Intrebari despre Elevul in centrul educatiei, scolii si familiei

- tendinte gresite in educarea copiilor de catre parinti:dragostea by Mihaela

Tag-uri Populare


educatie   scoala   familie   educare   societate   copii   integrare   democratie   elevi   gradinita   rromi   profesori   invatamant   incluziune   parinti   comportament   egalitate   prescolari   educatoare   dezvoltare   nevoi speciale   discriminare   comunitate   dizabilitati   moral-civica   minoritati   tigani   marginalizare   drepturi   formare   copii cu ces   personalitate   cultura   deficiente   libertate   violenta  

All Tags

Famous Forum

 

Elevul in centrul educatiei, scolii si familiei

 Q:        
Elevul in centrul educatiei, scolii si familiei Principalii factori care ajută copilul în desăvârşirea propriei educaţii sunt şcoala şi familia. Pentru o bună colaborare între aceşti doi factori este nevoie de multă comunicare din partea lor. Părinţii nu au doar rol biologic şi obligaţia de a-i hrăni sau îmbrăca pe copii ci şi datoria morală de a contribui activ la educaţia acestora; această sarcină nu aparţine în excusivitate şcolii.

Familia oferă copilului primele informaţii despre lumea ce-l înconjoară, primele norme şi reguli de conduită, dar şi climatul social şi afectiv necesar trebuinţelor şi dorinţelor sale. Acest tip de relaţie este hotărâtoare şi prin faptul că familia mediază şi condiţionează comunicarea cu celelalte componente sociale, în special cu şcoala.

Influenţele educative pe care familia le exercită asupra copiilor se pot manifesta prin modele de conduită oferite de membrii familiei, precum şi prin climatul psihosocial existent în cadrul familiei. Este recunoscut faptul că strategiile educative la care se face apel în familie, mai mult sau mai puţin conştientizate, determină în mare masură dezvoltarea personalităţii, precum şi rezultatele şcolare ale copiilor, comportamentul lor social şi moral.

În urma cercetărilor s-a ajuns la concluzia că stimularea intelectuală în primii ani de viaţă, încurajarea şi suportul parental continuu sunt factori determinanţi în dezvolarea personalităţii copilului.

Şcoala şi familia sunt cei doi poli de rezistenţă ai educaţiei, care contribuie prin mijloace specifice la formarea tineretului.

Familia este prima şcoală a copilului. Ea este cea care răspunde de trebuinţele elementare ale copilului şi de protecţia acestuia, exercitând o influenţă atât de adâncă, încât urmele ei ramân, uneori, întipărite pentru toată viaţa în profilul moral-spiritual al acestuia.

Familia ocupă un loc aparte în sistemul instituţional al educaţiei. Acţiunea ei pe întreaga perioadă a dezvoltării include şi toate laturile formării personalităţii. Ea reprezintă unul din mediile de socializare şi educare din cele mai complete datorită posibilităţilor ce le are de a-l introduce pe copil în cele mai variabile situaţii şi de a acţiona asupra lui prin cele mai complexe şi fireşti mijloace.

“Pecetea pe care părinţii o lasă asupra structurii şi profilului spiritual-moral al personalităţii propriilor copii se menţine toată viaţa.” (M. Golu).

Modelele de conduită oferite de părinţi – pe care copiii le preiau prin imitaţie şi învăţare – precum şi climatul socioafectiv în care se exercită influenţele educaţionale (“cei şapte ani de acasă”) constituie primul model social cu o influenţă hotărâtoare asupra copiilor privind formarea concepţiei lor despre viaţă, a modului de comportare şi relaţionare în raport cu diferite norme şi valori sociale. Este recunoscut faptul că strategiile educative la care se face apel în familie, mai mult sau mai puţin conştientizate, determină în mare măsură dezvoltarea personalităţii, precum şi rezultatele şcolare ale copiilor, comportamentul lor sociomoral.

Analizând situaţiile concrete în care se manifestă acţiunile educative în familie, putem identifica mai multe tipuri de părinţi: unii înţeleg să-şi armonizeze sistemul lor de acţiuni educative cu cele ale şcolii; alţii nu conştientizează efectele negative ale strategiilor educative utilizate sau, şi mai grav, refuză să recunoască faptul că relaţiile lor educaţionale cu copiii sunt deficitare. Părinţii sunt convinşi de nereuşitele educaţionale, rezultatele slabe la învăţătură, comportamentele inadecvate sunt determinate de factori străini familiei. Întrunirile cu părinţii, mai mult sau mai puţin organizate, trebuie să fie un prilej de a conştientiza consecinţele imediate şi de perspectivă ale strategiilor lor educaţionale.

Comportamentele educaţionale ale părinţilor, chiar dacă sunt bine intenţionate, pot avea efecte negative asupra copiilor din cauza neadecvării lor la particularităţile de vârstă şi individuale, la situaţiile concrete de acţiune, la sistemul de cerinţe adresate copiilor.

Severitatea exagerată, manifestată prin interdicţii, prin brutalitate şi prin privaţiuni de tot felul, îşi va lăsa amprenta asupra personalităţii în formare a copilului. Ei impun copiilor un volum mare de sarcini, interzic participarea la activităţi recreative, la jocurile specifice vârstei şi utilizază pedepse care lezează demnitatea copiilor.

La rândul lor, părinţii superprotectori care depun eforturi exagerate pentru a proteja copilul, pot constitui piedici în formarea şi devenirea personalităţii copilului. Aceşti părinţi consideră că şcoala are o serie de cerinţe care depăşesc posibilităţile copilului şi aceştia trebuie menajaţi. Apar astfel atitudini de îngâmfare, de supraevaluare a propriilor posibilităţi, dar şi atitudini de subevaluare a copiilor, precum şi slabe posibilităţi de adaptare la situaţii noi.

Atitudinea protectoare a părinţilor se poate manifesta şi prin limitarea excesivă a libertăţii şi independenţei de acţiune a acestora, a iniţiativei. Părinţii devin deosebit de preocupaţi de copil, manifestă o teamă permanentă pentru viaţa şi activitatea copilului. Copilul va avea un comportament lipsit de acţiune şi în ultimă instanţă va avea o timiditate exagerată.

Nu pot să nu fie amintiţi aici părinţii care, fărăr să-şi dea seama, au tendinţa de a impune copiilor propriile exigenţe şi dorinţe, modele. Un astfel de copil îşi va constitui o platoşă, un gen de „impermeabilitate” la dorinţele şi nevoile celorlalţi, devenind, nu de puţine ori, incapabil de a iniţia relaţii profunde cu aceştia. În cele mai multe cazuri membrii mediului socio-cultural în care acest tip de persoane încearcă să se integreze, îl izolează.

Şcolarul are nevoie acasă de un cadru general de viaţă în care să se simtă în siguranţă. Pentru aceasta el are nevoie de părinţi calmi, înţelegători, afectuoşi, destul de maleabili în raporturile cu copilul fără a da dovadă de slabiciune. El are nevoie să simtă că părinţii se ocupă de el, că iau parte la micile lui necazuri şi la problemele care îl interesează şi că nu se dezinteresează de ceea ce se întamplă la şcoală. Dar în acelaşi timp el are nevoie de un cadru de disciplină destul de ferm pentru a nu-l lăsa să-şi închipuie că libertatea lui este fără margini şi, totodată, să ştie că părinţii săi împărtăşesc acelaşi nivel de exigenţă.

Ei, copiii care răsar asemenea florilor, cresc ocrotiţi de dragostea părintească. Se înalţă vegheaţi de căldura familiei unde învaţă primele taine ale lumii înconjurătoare. Află ce este bine şi rău, cum să se poarte frumos. Apoi în primul colectiv – grădiniţele – cunosc regulile jocului cu alţii, bucuria victoriei sau tristeţea fără început şi fără sfârşit – copilăria.

Părinţii şi educatorii contribuie, în strânsă colaborare, la ridicarea nivelului educativ al elevului integrat în colectiv. Reuşita acestei acţiuni presupune însă o cunoaştere specială a fiecărui copil. El trebuie urmărit permanent şi profund, sub toate aspectele personalităţii lui.

Factorul decisiv în succesul şcolar îl reprezintă raportarea corectă a realităţii în existenţa activităţii comune familie-şcoală. Sunt necesare sisteme complexe de dezvoltare a responsabilităţilor individuale şi colective, în concordanţă deplină cu preocupările, interesele, deprinderile şi aptitudinile fiecărui copil.

Procesul de colaborare cu părinţii asigură atingerea scopului educaţional. Pornind de la necesitatea cunoaşterii socopsihopedagogică a copilului, şcoala impune colaborarea cu familia sub diferite aspecte. Urmărind aspectele comune, speciale şi diferenţiate pe care viaţa de lev o prezintă, părinţii pot completa, sprijini şi dezvolta personalitatea copilului cu o singură condiţie – colaborarea cu şcoala.

Cu intrarea în şcoală (de la vârsta de 6 ani) problemele muncii de educaţie devin mai complexe şi odată cu ele şi rolul familiei, şcoala constituind pentru copil un mou mediu căruia trebuie să i se adapteze şi care va influenţa enorm dezvoltarea sa. O serie de sarcini educaţionale sunt preluate în mod special de şcoală (cele privind instrucţia), dar familia rămâne implicată chiar şi în realizarea acestora ramânându-i în acelaşi timp şi multe altele în care rolul principal îl are în continuare. Fără participarea părinţilor, efortul educativ organizat prin instituţiile şcolare poate fi frânt, deviat sau deformat. Aşa cum arăta şi H.H. Stern „orice sistem de educaţie, oricât ar fi de perfect, rămâne neputincios dacă se loveşte de opoziţia sau indiferenţă din partea părinţilor”.

Numai o colaborare perfectă între cei doi factori este de natură să determine o eficienţă maximă a muncii colective. Desigur, în acest proces de colaborare, rolul conducător îl are şcoala. Ea poate să orienteze, să ajute familia în sarcinile ce-i revin, să asigure o unitate de vedere şi acţiune.

Procesul de colaborare se impune – amândoi factorii acţionează asupra aceloraşi persoane, urmăresc realizarea aceluiaşi obiectiv (evident cu mijloace specifice) şi deci, orice neconcordanţă, orice divergenţă, pot determina deficienţe în procesul dezvoltării tinerei generaţii.

Colaborarea şcolii cu familia se realizează în diferite forme:

- comitetele cetăşeneşti de părinţi – sunt forme organizate de colaborare între şcoală şi familie, constituind la perfecţionarea procesului de instruire şi educare a elevilor;
- vizitele la domociliul elevilor;
- consultaţii individuale;
- corespondenţa cu familia.

Vizitele la domiciliul elevului oferă posibilitatea de cunoaştere concretă a condiţiilor specifice din fiecare familie şi pe această bază se pot lua, de comun acord, măsurile ce se impunca fiind cele mai adecvate în vederea asigurării unui progres continuu în dezvoltarea copilului. Vizitele sunt din timp planificate şi planificarea se referă la toţi elevii clasei, nu doar la cei ce prezintă vreo problemă.

Formele colective de colaborare – adunări cu părinţii, consultaţii colective, lectorate pentru părinţi – pot îmbrăca structuri şi pot avea conţinut variat. Astfel, adunările cu părinţii (organizate periodic) pot fi destinate fie unui bilanţ al activităţii elevilor (subliniindu-se contribuţia familiei, eventualele deficienţe – cu tact – şi măsurile ce se impun a fi adoptate), fie dezbaterii unor teme psiho – pedagogice în vederea informării părinţilor cu aspectele teoretice necesare activităţii lor practice (de pildă probleme ca: organizarea regimului de viaţă al elevilor în familie, orientarea şcolară şi profesională, alegerea şi dezvoltarea lecturii, etc. toate în funcţie de specificul vârstei).

Lectoratele cu părinţii includ cicluri de expuneri cu caracter pedagogic sau psihologic, sistematic organizate (pe şcoală), asigurând comunicarea unui sistem de informaţii, metodologii de lucru, forme de activitate, posibil de folosit în familie.

Lipsa de colaborare duce spre un eşec şi, din nefericire, cel învins este copilul, pentru care dorim tot, pentru care visăm tot ce este mai bun.

În condiţiile social-economice actuale se manifestă două condiţii contradictorii: părinţii sunt îngrijoraţi de viitorul copiilor lor, dar în acelaţi timp, nu mai au timp şi răbdare să acorde atenţie problemelor acestora. Relaţia lor cu şcoala este ignorată sau evitată, acţiunile educative ale celor două instituţii, şcoala şi familia, desfăşurându-se oarecum separat. Este o sarcină şcolii, a personalului didactic, să identifice situaţiile problematice, să dirijeze strategiile educative ale familiei în favoarea elevului şi mai ales să conştientizeze faptul că relaţia de colaborare şcoală - familie este determinantă în obţinerea performanţelor şcolare.

A creşte şi a educa un copil este o operă care cere, înainte de toate, multă dragoste; aceasta nu înseamnă că ea nu impune şi raţiune, bazată pe cunoştinţe precise. Copilul pe care noi îl creştem şi educăm nu este la fel cu toţi ceilalţi, el este unic pentru noi şi de aceea educaţia pe care i-o dăm trebuie adaptată personalităţii lui. Ca şi o plantă, copilul creşte diferit în funcţie de ambianţa favorabilă sau defavorabilă a mediului familial. Această ambianţă, acest climat, poate să-l ajute sau să-l împiedice să se dezvolte normal şi răspunderea o purtăm noi, educatorii şi părinţii lui. Copilul are nevoie să fie ajutat, apărat, călăuzit, are nevoie să se simtă important pentru cei din jurul său. Să conduci către maturitate o fiinţă umană nu este deloc simplu; eforturile, descurajările, slăbiciunile fac drumul greu. Dacă pe acest drum părinţii şi copiii vor găsi sprijin din partea noastră a educatorilor, mai târziu, peste ani, efortul ne va fi răsplătit.

O fiinţă umană bine adaptată şi flexibil adaptabilă nu doar va evolua în plan socio-cultural, integrându-se şi manifestându-se, dar procesul va asigura şi acel confort psihic care va determina noi retoacţiuni şi implicări optimizator-dezvoltante.
sursa imaginii : freeschoolclipart.com


Tag-uri: elevi, educatie, scoala, familie



Categorie: Educatie  - ( Educatie - Archiva)

Data Adaugarii: 27 January '08


Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :