Măsurile educativ-profesionale reouperatorii presupun şcolarizarea generală a deficienţilor şi orientarea profesională şi profesionalizarea lor în şcoli speciale.

In vederea creşterii, educării şi pregătirii şcolare şi profesionale a minorilor deficienţi, comisia pentru ocrotirea minorilor de pe lângă consiliul judeţean, dispune de încredinţarea lor, de la caz la caz, într-una din următoarele instituţii de ocrotire:

a) leagăne pentru copii în vârstă de până la 3 ani;

b) case de copii pentru preşcolari şi şcolari;grădiniţe, precum şi şcoli generale şi licee de cultură generală pentru deficienţii recuperabili;

c) şcoli profesionale şi licee de specialitate pentru deficienţii recuperabili;

e) cămine şcoală şi cămine ateliere pent ru deficienţii parţial recuperabili;

f) cămine pentru deficienţii nerecuperabili.

Instituţiile de ocrotire prevăzute la punctele a,b,c,f, funcţionează sub ordinea comitetelor executive ale consiliilor populare judeţene, iar cele prevăzute la punctele d şi e, funcţionează în subordinea Ministerului Muncii.

Pregătirea şcolară generală a deficienţilor. Ca principiu, deficienţii trebuie şcolarizaţi în cadrul şcolilor generale de masă şi numai când aceasta nu este posibilă, să fie orientaţi către şcoli speciale, deoarece în cadrul colectivităţilor de deficienţi au tendinţa să se structureze particular, ceea ce le creează greutăţi la readaptarea în muncă, alături de valizi după şcolarizare. Dacă este necesar se vor face mici amenajări mobilierului, scaunelor, aşa încât să poată urmări predarea lecţiei în condiţii de comoditate.
Măsuri soeiale recuperatorii
Şi această etapă are un rol deosebit. Ea reprezintă finalizarea actului de recuperare, concretizată prin încadrarea în activitate a fostului deficient recuperat.

Uneori medicii trebuie să lupte pentru a învinge teama de activitate a unor bolnavi. Cardiacii se tem de infarct miocardic, hepaticii de ciroză, hipertensivii de hemoragii cerebrale etc. Pe lîngă tratamentul corespunzător, medicul curant trebuie să insiste, iar pacientul să înţeleagă, că nimeni nu este perfect sănătos. Pe drept cuvînt se spune că un om sănătos este numai cel care nu a fost examinat şi explorat.

Fiecare trebuie să se adapteze la starea biologică pe care o are, iar psihic să-şi păstreze un tonus cat mai ridicat, cat mai înclinat către activitate. Toţi trebuie să înţeleagă că munca nu dăunează nimănui, cu condiţia să fie potrivită cu capacitatea de prestaţie a fiecăruia, cu abilităţile sale şi să aibă motivaţie. Observaţiile practice privitoare la deficienţii încadraţi în activitate ne arată că, dacă aceştia sunt bine orientaţi profesional, bine pregătiţi şi bine educaţi, au un comportament profesional bun.

Absenteismul lor nemotivat este redus, fac mai puţine accidente de muncă, sunt mai stabili la locurile lor de muncă, dau puţine rebuturi. In mod deosebit se citează exemplul hipoacuzicilor şi deficienţilor vizuali, care dacă sunt bine orientaţi profesional dau rezultate bune în 70 pînă la 90% din cazuri. încadrarea în muncă este uşoară cînd nu sînt necesare condiţii protejate. Hipoacuzicii sau surzii, ca şi deficienţii locomotori vor fi încadraţi în întreprinderi obişnuite. Persoanele încadrate în gradul III de invaliditate nu mai pun probleme de încadrare, ci numai de alegere a celui mai potrivit loc de muncă, deoarece întreprinderile nu au dreptul să desfacă contractul de muncă angajaţilor încadraţi în gradul III de invaliditate.

In această etapă, asistenţa socială se va strădui să rezolve şi problemele personale şi familiale ale deficienţilor. Se ştie că deficienţa şi, în mod deosebit invaliditatea, creează prin carenţe economice şi conflicte psihice probleme sociale care trebuie rezolvate pentru ca handicapatul să poată lucra. Obligaţii faţă de aceste persoane sunt deci multiple.

Dar deficienţii au obligaţii faţă de societate. Trebuie să înrădăcinăm ideea că încadrarea în invaliditate este o posibilitate care se acordă persoanei în cauză de a continua tratamentul recuperator în condiţii de repaus parţial sau total. In această perioadă handicapatul, absolvit de griji profesionale, are timp fizic să beneficieze de toată gama de tratamente pentru a se recupera.

Revizuirile perio¬dice ale invalizilor sunt un prilej de analiză efectuat de comisie privitor la ceea ce s-a realizat în intervalul dintre revizuiri şi nu un simplu act administrativ, cum se consideră adesea. între cele două revizuiri medicii specialişti ai bolii invalidante trebuie să folosească întreaga gamă de proceduri recuperatorii de care dispun în condiţiile concrete ale bolnavului dat. Insistăm asupra faptului că persoanele încadrate în gradul Iţi de invaliditate nu primesc propriu-zis pensie, ci numai o compensaţie, care rezultă din reducerea capacităţii lor de muncă; deci trebuie să fie reîncadrate în activitate în locuri de muncă corespunzătoare restantului lor funcţional. în evaluarea capacităţii de muncă, medicul expert, ca de altfel oricare medic practician, este şi gestionar al forţei de muncă restante.

Fiecare persoană, indiferent de gradul de invaliditate, mai dispune încă de un restant morfo-funcţional care-i conferă o capacitate de adaptare la eforturi ce poate să fie folosită şi dacă este posibil mărită. Sarcina medicilor este să evalueze precis acest restant funcţional şi să indice deficientului activitatea pe care să o poată efectua fără să-i dăuneze sănătăţii, dacă este posibil activitatea însăşi să aibă un caracter terapeutic.


Orice activitate se apreciază prin eficienţa ei. Activitatea de recuperare urmăreşte şi efecte economice asupra individului, a familiei acestuia şi a socie-tăţii. Deficienţii constituie o rezervă de forţă apreciată la aproape 10% din forţa de muncă a colectivităţii.

Din punctul de vedere al individului — al deficientului — recuperarea si încadrarea într-o activitate corespunzătoare duce la creşterea substanţială a bugetului familial iar antrenarea în muncă fiind factor sanogen, la recuperarea biologică a deficientului, la creşterea capacităţii de efort şi în cele din urmă la creşterea capacităţii de muncă.

Din punct de vedere social recuperarea capacităţii de muncă duce la scăderea numărului dependenţilor sociali şi la creşterea numărului cetăţenilor care participă la crearea de bunuri pentru întreaga societate. Teama unor conducători şi chiar a unor medici de întreprindere şi uneori chiar a deficienţilor de a se încadra în producţie va trebui să fie spulberată. Următoarele argumente vin în sprijinul acestei idei:

— Un deficient, care are un stereotip dinamic format şi solid fixat într-o activitate oarecare va produce mai mult decît un începător care încă nu are fixate deprinderile unei profesii.

— Un deficient care lucrează 4 ore este plătit doar pentru ceea ce realizează. Doi indivizi pe un post lucrand cu jumătate de normă vor realiza o producţie cel puţin egală, dacă nu mai mare decît a unui începător care lucrează norma întreagă, scontand pe argumentul psihologic că ei au deprinderi bine fixate, într-un stereotip dinamic care reduce la minimum rebuturile, ceea ce nu este cazul la un începător în meserie, care nu a avut cand să-şi facă stereotipul dinamic profesional. Încadrarea în activitate în condiţii potrivite —ergonomice — are efecte sanogene şi pentru deficienţi.

Succesul unei acţiuni de recuperare ţine de respectarea planului de recuperare întocmit pentru cei care lucrează de medicul curant al afecţiunii principale invalidante, medicul de întreprindere şi medicul expert teritorial, cu obiectivele urmărite în cadrul recuperării asupra cărora s-a insistat anterior. Uneori, la invalizii de gradul I sau II domină recuperarea medicală (în perioada de evolutivitate a bolilor), cand rolul cel mai important îl are medicul curant al bolii invalidante, deficientul fiind în concediu medical sau încadrat în gradul II de invaliditate. Alteori domină recuperarea socio-profesională (în perioada de stabilizare a afecţiunilor), cand rolul cel mai important în recuperare îi revine medicului expert şi medicului de întreprindere, care urmăresc şi sprijină readaptarea în muncă a deficientului.

în etapa socio-profesionala a recuperării un rol important il are şi asistenţa socială, care face legătura dintre comisia EMRCM şi unităţile în care se pune în practică planul de recuperare (întreprindere, loc de muncă, unităţi sanitare). Ea poate interveni cu succes în rezolvarea problemelor sociale (personale, familiale etc.) ale deficientului. Practica a arătat că adesea rezolvarea acestor probleme contribuie la reuşita recuperării. Astfel, acordarea unor mijloace de locomoţie (triciclu cu motor), acordarea unor proteze sau orteze sînt elemente importante care uşurează şi încheie recuperarea, prin crearea tuturor condiţiilor pentru reintrarea deficientului în activitate.

Recuperarea este o activitate de lungă durată, necesitînd luni, ani, zeci de ani, uneori toată viaţa deficientului.

sursa imaginii http://www.freeschoolclipart.com/

---

Tag-uri: handicap, educatie, scoala

---

Categorie: Educatie  - ( Educatie - Archiva)

Data Adaugarii: 15 October '08

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---