" Fii atent la gândurile tale,
pentru că ele vor fi cuvinte;
Fii atent la cuvintele tale ,
pentru că ele vor fi faptele;
Fii atent la faptele tale ,
pentru că ele vor fi obiceiuri;
Fii atent la obiceiurile tale,
pentru că ele vor forma caracterul tău;
Fii atent la caracterul tău,
pentru că el va fi destinul tău."
Talmus

I. Consilierea părinţilor şi ridicarea calităţii educaţiei moral civice,
sporirea eficienţei procesului de învăţământ

Consilierea reprezintă un proces complex, o activitate socio-pedagogică, constând în iniţierea unui dialog între ”sfătuitor” (pedagogul) şi elev sau părinte, după caz, în plan educaţional. Rezultatul “simbiozei” rep rezintă chintesenţa activităţii de educare şi instruire pe care şcoala, educatorul, are datoria să o considere responsabilitate prioritară în drumul lung al actului educaţional prin îmbinarea elementelor triadei pedagog-părinte-elev.

Insuccesul şcolar, comportamentul moral-civic neadecvat al copilului nu trebuie căutat numai în activitatea elevului sau relaţia professor-elev, ci şi în educaţia părintelui.

Este oportun să ne întrebăm adesea:

Oare sunt pregătiţi părinţii să răspundă actului educaţional? Cât? Cum?
“ Profesiunea de părinte ”presupune roluri şi competenţe aparte, speciale, pentru care mai ales tinerii nu sunt întotdeauna pregătiţi.
Empatia este un cod de comunicare nescrisă uitat de multe ori de părinţii acestui început de secol XXI. Limbajul nonverbal şi deschiderea afectivă a părinţilor poate conduce la trăirea unui sentiment de siguranţă şi linişte în evitarea unui conflict, mai mult decât ţipetele, strigătele, cearta, loviturile “oferite” unui copil pentru a-l face pe acesta să asculte. Comunicarea între membrii familiei lipseşte azi mai mult ca oricând.

De asemenea, “hiperprotecţia” copilului conduce la incapacitatea acestuia de a lupta cu problemele ulterioare.

II. Reacţia părinţilor atunci când copiii învaţă despre Drepturile Omului

Poveste indiană: Şase oameni lipsiţi de vedere au auzit căregele va vizita satul vecin şi va veni călare pe un elefant. Niciunul dintre ei nu mai văzuse un elefant şi fiecare dintre ei a încercat să afle cum poate să fie.

Primul a atins trompa; al doilea – un colţ; al treilea – o ureche; al patrulea – un picior; al cincilea – abdomenul; al şaselea – coada. Au plecat apoi la casele lor şi erau foarte siguri că fiecare ştie cum arată un elefant. De aceea, au început să descrie elefantul:

Primul: - O, este aÅŸa de flexibil, lung ÅŸi puternic!
Al doilea: - Nu, este chiar scurt ÅŸi foarte tare!
Al treilea: - Amândoi vă înşelaţi! Elefantul este plat, subţire şi ca o frunză de mare!
Al patrulea: - Este ca un copac!
Al cincilea: - E ca un zid1
Al şaselea: - Ba este ca o frânghie!
Cearta lor nu a încetat decât atunci când cineva a venit şi le-a spus:
-Toţi aveţi dreptate, dar numai di cele şase părţi poţi să faci un elefant.

Mulţi părinţi sunt adesea orbiţi de subiectivism şi nu pot să vadă decât o parte a copilului lor. De asemenea, tot atât de adevărat este că în alte situaţii părinţii se alarmează atunci când copiii învaţă noţiuni care ar putea ameninţa natura relaţiei părinte-copil.

Astfel, părintele pretinde respect din partea copilului, pentru că îi asigură adăpost şi hrană, iar copilul învaţă la şcoală că părintele este responsabil pentru hrana şi adăpostul propriului copil, prin lege. În acest moment părintele poate trage concluzii eronate: “educaţia despre Drepturile Omului nu este bună pentru copilul meu!”

III. Cunoaşterea Declaraţiei Drepturilor Copilului şi a Convenţiei cu privire la Drepturile Copilului de către părinţi

Cunoscând aceste documente oficiale, legiferate, părinţii află despre responsabilităţile pe care la are cu privire la asigurarea unor condiţii bune de trai pentru copiii lor. Înţeleg că au obligaţia de a-l îngriji, de a-l iubi, de a-l proteja de acte de cruzime şi violenţă, de a-l învăţa să trăiască în bună înţelegere cu semenii.
Convenţia cu privire la Drepturile Copilului precizează în articolul 18 că ambii părinţi au responsabilitate primară, comună în creşterea copiilor lor, iar statul trebuie să sprijine această acţiune.


IV. “Calitatea” părinţilor României de azi

Orice sistem de educaţie, oricât ar fi el de savant, rămâne neputincios dacă se izbeşte de indiferenţă, opoziţie, contraziceri, opinii divergente din partea părinţilor.
Efortul educativ este frânat, iar eficienţa scade, dacă nu există o unitate de acţiune a tuturor factorilor educativi.

În România de azi se observă o transformare a atitudinii părinţilor faţă de copiii lor, faţă de cerinţele şcolii. Copiii nu mai sunt consideraţi singurul eveniment, cel mai important lucru din viaţa lor. Probabil, în cele mai multe cazuri, societatea i-a bulversat pe părinţi cu toate transformările economice, cei mai mulţi dintre părinţi sunt obosiţi, sunt apatici.

Calitatea de părinte începe, propriu-zis, la data când copilul începe şcoala. Atunci descoperă că nu este uşor să fii părinte, că nu-şi cunoaşte suficient copilul.
La şcoală, copilul învaţă că are drepturi, în timp ce părintele consideră că autoritatea de părinte îi este ameninţată. Tot la şcoală, copilulul învaţă că legea îl protejează împotriva violenţei familiale, a tratamentelor inumane, iar acasă copilul aude prea des formule transmise din tată-n fiu, de genul “ Bătaia e ruptă din rai!”
Părinţii zilelor noastre sunt din ce în ce mai obosiţi, blazaţi, speriaţi, superficiali, limitaţi; scuze se pot găsi cu uşurinţă. Mult mai important este însă, ca părintele să găsească resurse să comunice cu proprii copii.

Comunicarea între părinte şi copil se stabileşte mai greu , poate niciodată. Trebuie tact, iubire, înţelegere, dorinţă de comunicare. Relaţia copil-părinte trebuie să se transforme, să evolueze în ambele sensuri.

Ideea centrală este că, părintele trebuie să redescopere lumea odată cu copilul său, prin ochii şi sufletul copilului său. Şi, lumea cuprinde, printre altele, oameni cu drepturi şi responsabilităţi.


V. Relaţia şcoală – familie – comunitate

Factorii educaţionali trebuie să aibă unitate de idei şi acţiune.
Convenţia cu privire la Drepturile Copilului conţine în articolul 28 şi articolul 29, prevederile legate de dreptul la educaţie şi scopurile educaţiei. Este bine ca părintele să se angajeze activ – participativ în cunoaşterea drepturilor omului.
Dacă părinţii îi vor considera pe copiii lor parteneri egali în viaţa socială, atunci vor înţelege părinţi şi copii, că toţi au drepturi şi responsabilităţi.

Comportamentul moral – civic, atitudinea şi conduita copilului acasă, la şcoală, în societate va cunoaşte o evoluţie corectă, pozitivă, iar efectul va fi conturarea unei personalităţi puternice, corespunzătoare societăţii în care trăim.

În activităţile de consiliere a părinţilor aceştia este bine să afle că:

• Atunci când copilul spune că are drepturi, părintele nu trebuie săse alarmeze;
• Fiecare copil trebuie să fie ascultat cu răbdare, problema trebuie privită din mai multe părţi ( ca “elefantul”);
• Atunci când copilul începe să îşi ceară drepturile, părintele trebuie să se bucure, pentru că ar trebui să vadă în copilul său un viitor cetăţean reponsabil;
• Chiar dacă părinţii nu au învăţat la vremea lor despre drepturile omului la şcoală, niciodată nu este prea târziu, o pot face odată cu copiii lor;
• Copilul să fie considerat partener la viaţa socială, părintele luându-şi rolul de ghid printre oameni;
• În această calitate, părintele trebuie să ştie că, un ghid nu jicneşte, nu torturează şi nu încearcă să supună pe acela pe care îl îndrumă, pe acela pe care doreşte să-l educe frumos;
• Întotdeauna părintele trebuie să ofere modele pozitive de convieţuire cu semenii, este bine să se privească de la distanţă, prin ochii copilului său şi să-i placă şi lui ceea ce vede.

Ştefan Bârsescu afirma:

“ Copiii sunt nativii vieţii frumoase; să-i tratăm ca oameni şi ca cetăţeni!”

Psihologia nondirectivistă dă 13 porunci ale părintelui model pe care ne permitem să le reproducem :
1. Să dai copilului un sentiment de securitate!
2. Să dai sentimental copilului că este dorit şi iubit!
3. Să eviţi ameninţările, pedepsele fizice exagerate!
4. Să-l înveţi pe copil cu independenţa şi să-l determini să-şi asume responsabilităţi!
5. Să rămâi calm şi să nu te şocheze manifestările instinctuale ale copilului!
6. Să fii tolerant şi să eviţi conflictele!
7. Să nu-l faci pe copil să se simtă inferior!
8. Să nu-l impinge pe copil dincolo de ceea ce este natural, adică să-i respecţi particularităţile de vârstă şi individuale!
9. Să respecţi sentimentele copilului!
10. Să răspunzi prompt, cu francheţe la întrebările copilului!
11. Să te intereseze activităţile copilului!
12. Să tratezi dificultăţile copilului fără să-l consideri anormal!
13. Să favorizezi creşterea, progresul, fără să-l hiperprotejezi!

Îmaginea societăţii secolului XXI depinde de modul în care formăm tânăra generaţie. Totodată, graniţa dintre bine şi rău, adevărat şi fals, educaţie şi abandon şcolar poate fi susţinută numai, sau şi printr-o bună educaţie a părintelui .
De aceea, se poate spune că educatorul luminează drumul formării tinerei generaţii prin consilierea permanentă a părinţilor.

---

Tag-uri: consiliere, parinti, drepturile omului

---

Categorie: Educatie  - ( Educatie - Archiva)

Data Adaugarii: 01 February '08

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---