Şcoala incluzivă presupune, în primul rând, recunoaşterea dreptului fiecărui copil la educaţie, şi apoi înţelegerea diferenţelor de adaptare şi învăţare, specifice fiecărui copil în parte, ca fiind naturale.

Observaţiile la nivel de clasă confirmă faptul că nu toţi copiii pot face faţă în mod susţinut şi performant cerinţelor şcolare, dar că, în acelaşi timp, folosind metodele potrivite de predare – învăţare – evaluare şi respectând ritmul propriu al fiecărui copil, toţi elevii pot înregistra progrese şcolare, uneori acestea fiind remarcabile faţă de aşteptările iniţiale.

Cadrele didactice implicate în educaţia incluzivă pun accentul pe dezvoltarea de activităţi care comportă lucrul în echipă şi cooperarea, pe respectarea identităţii culturale a fiecărui copil în parte şi pe monitorizarea constantă a eficacităţii activităţilor de predare – învăţare – evaluare la nivelul fiecărui copil. În acelaşi timp, programele de sprijin şi remediere şcolară, utilizarea posibilităţilor oferite de curriculum-ul la decizia şcolii şi implicarea părinţilor îndiverse activităţi extracurriculare organizate la nivelul unităţii de învăţământ reprezintă tot atâţia paşi către succesul şcolar al fiecărui copil.

Desigur, procesul de transformare a şcolii tradiţionale într-una incluzivă cere
timp şi tehnici noi de abordare din partea fiecărui profesor. Obiectivele educaţiei incluzive vizează combaterea neparticipării şcolare, ca şi a abandonului şi eşecului şcolar, prin demersuri care depăşesc barierele impuse de dificultăţile de ordin material, personal, familial sau social cu care se confruntă copiii. În acelaşi timp, educaţ ia incluzivă vizează asigurarea unor condiţii optime de învăţare care să ofere tuturor şansa unui start egal în viaţă din punct de vedere educaţional.
Principiul egalităţii de şanse reprezintă conceptul de bază al şcolii incluzive, prin aplicarea căruia aceasta contribuie la anularea diferenţelor de valorizare bazate pe criterii subiective, de ordin etnic sau social. Incluziunea la nivel şcolar se realizează prin respectarea şivalorizarea diferenţelor socio-culturale existente în rândul elevilor şi prin promovareabogăţiei şi a diversităţii experienţei educative care rezultă din aceste diferenţe.

Şcoala incluzivă devine astfel oşcoală deschisă tuturor, o şcoală prietenoasă,
flexibilă, o şcoală care abordeazăprocesul de predare – învăţare – evaluare într-un mod dinamic şi atractiv, oşcoală care, prin sprijinul pe care îl oferă tuturor copiilor, se constituie într-un factor de bază al incluziunii sociale, contribuind la eliminarea prejudecăţilorlegate de apartenenţa la un anumit mediu şi la spargerea barierelor existente între diferitele grupuri din interiorul unei comunităţi.

"O şcoală incluzivă este o şcoală deschisă către orice elev, o şcoală care primeşte orice elev, îl valorizează şi îl face să se simtă acasă. Este, aş spune,şcoala ideală, unde toată lumea seduce cu plăcere şi toţi copiii sunt ajutaţi să-şi atingă maximumul potenţialului nativ. Este şcoala care oferă sprijin accentuat pentru acei copii care au nevoie în mod deosebit de el".

„Din păcate realitatea nu este întotdeauna la nivelul idealului. Există multe practici care generează disconfort în rândul elevilor, părinţilor şiuneori chiar şi al cadrelor didactice. Iar la nivelul şcolilor s-au încetăţenit o serie de practici care exclud anumite categorii de copii de la beneficiile educaţiei. De exemplu, în şcoala românească s-a dezvoltat o adevărată tradiţie care constă în a valoriza doar copiii cu rezultate deosebite la învăţătură;mai mult, cred că şcoala românească şi-a ridicat ştacheta foarte sus – ceea ce nu este deloc rău, problema e că nu-i sprijină pe copii să atingă această ştachetă.

Desigur, există şi şcoli unde lucrurile nu se întâmplă astfel, dar de cele mai multe ori, sprijinul oferit copiilor nu este pe măsura nevoilor acestora. Cu alte cuvinte, politica şcolii româneşti este oarecum ,,Aceasta e ştacheta,sari!”. Dar ce face şcoala pentru a-l ajutape elev să sară? Ce facem pentru cei care au dificultăţi în a atinge ştacheta?

Tendinţa de a ignora copilul care are un ritm de învăţare mai lent e un fenomen foarte răspândit, şi nu se ţine cont că acel copil nu are neapărat un nivel scăzut de inteligenţă, ci pur şisimplu un alt ritm de învăţare. Copiii care provin, de exemplu, din învăţământul special şi au fost integraţi în şcolile de masă trebuie să facă faţă aceloraşi standarde ca şi ceilalţicopii, şi astfel se confruntă cu fenomene de excludere sau de ignorare.

Predăm la nivelul copiilor excepţionali, al olimpicilor, restul nu ne interesează.
Din păcate, există şi excluderi bazate pe criterii etnice, nu multe, dar cu atât mai flagrante. Desigur, sunt şi şcoli în care situaţia este echilibrată, dar fenomenul despre care vorbeam e deosebit de răspândit.

Cu cât şcoala este mai departe de idealul şcolii incluzive, cu atât mai mare este nevoia de intervenţie. E vorba despre comunităţi în care apar probleme lingvistice,în sensul în care elevii vorbesc acasă altă limbă decât româna, fapt valabil pentru toate minorităţile. Însă cei care au nevoie urgent de sprijin sunt membrii minorităţii rome, pentru că, dacă celelalte minorităţi au învăţământ în limba maternă, romii au o singură şcoală în toată ţara unde se face predare în limba romani. În rest,ei se adaptează învăţământului în limba română, şi trebuie să spun că sunt foarte doritori să facă acest lucru, însă un copil care nu înţelege limba în care i se predă nu poate performa la şcoală.Acest tip de comunitate trebuie sprijinită.

În altă ordine de idei, participarea la învăţământul preşcolar este o precondiţie a succesului şcolar, iar copiii care nu participă nici măcar la grupa pregătitoare încep şcoala cu un handicap evident, cu atât mai mult cu cât aceşti copii nu pot beneficia acasă de sprijinul părinţilor – este cazul comunităţilor sărace de romi, unde părinţii au un grad de educaţie foarte scăzut. Din această cauză decalajul existent la început se accentuează pe parcurs, iar trecerea în clasa a cincea devine un moment foarte dificil, în care ncepe să se manifeste abandonul şcolar.

O şcoală incluzivă este utilă tuturor. Acest proiect se adresează unui număr limitat de şcoli, şi le-am vizat pe acelea care au cele mai mari probleme. Însă ideea de incluzivitate ar trebui să se manifeste în toate şcolile, peste tot există copii care sunt ,,puşi la colţ” de colegi şi de profesori pentru că nu reuşesc să performeze, fără ca şcoala să le ofere acestor copii sprijin diferenţiat. În toate şcolile există cadre didactice care nu cceptă căpărinţii au un cuvânt de spus înşcoală, ceea ce este complet fals, pă-rinţii trebuie onsultaţi şi priviţi ca parteneri ai şcolii. Desigur, în comunităţile sărace beneficiile şcolii incluzive sunt evidente, poate că este prima oară când cineva chiar încearcă să identifice şi să rezolve câteva din problemele acestor comunităţi. Pentru multe din aceste şcoli este prima dată când cineva se ocupă de formarea cadrelor didactice pentru ca nivelul de profesionalism al acestora să crească şi ele să poată rezolva problemele cu care se confruntă la clasă şi în şcoală, este prima dată când cineva le oferă o minimă dotare materială pentru ca învăţarea să se desfăşoare într-un mediu agreabil, primitor, şi nu unul închis şi opresiv.

Oferta şcolii de a sprijini copilul prin programe-suport, prin ore suplimentare şi prin activităţi extracurriculare, dar şi prin programe de tip şansa a doua, care nu se adresează doar copiilor, ci şi tinerilor şi adulţilor, toate acestea reprezintă pasul decisiv către eradicarea abandonului şcolar şi oferirea unei educaţii de calitate pentru toţi copiii .

Şcoala incluzivă facilitează accesul tuturor la o educaţie de calitate prin:
• ameliorarea şi flexibilizarea curriculum-ului;
• utilizarea unor metodologii de predare – învăţare – evaluare centrate pe elev;
• implicarea comunităţii în viaţa şcolară;
• formarea cadrelor didactice din perspectiva valorilor educaţieiincluzive;
• oferirea de servicii educaţionale conform principiului ,,resursaurmează copilul”;
• programe de tip „A doua şansă“ dedicate persoanelorcare au abandonat şcoala sau nu au frecventat niciodată învăţământul obligatoriu;
• îmbunătăţirea atitudinilor adulţilor şi copiilor faţă de diversitatea culturală, umană şi etnică dintr-ocomunitate.

Cele trei dimensiuni ale incluziunii la nivel ÅŸcolar:

Dimensiunea culturală

Se referă la măsura în care filosofia educaţiei incluzive este împărtăşită de toate cadrele didactice din şcoalăşi în care ea poate fi observată de toţI membrii comunităţii şcolare şi de toţicei care intră în şcoală. Crearea unei culturi a şcolii trebuie să devină un
proces la fel de important ca acela de predare a cunoştinţelor şi de dezvoltare a deprinderilor. O astfel de filosofie va putea sta apoi la baza elaborării unor strategii şi a luării unor decizii curente privind practica.

Dimensiunea strategică

Se referă la plasarea abordării incluzive în nucleul dezvoltării şcolare, astfel încât aceasta să se reflecte în toate strategiile şcolare şi să nu fie privită ca o adăugire exterioară, distinctă de toate celelalte. Conceptul de educaţie incluzivă trebuie să se reflecte în toate
documentele de planificare şcolară.

Dimensiunea practică

Se referă la asigurarea reflectării în activitatea la clasă atât a culturii cât şi a politicilor incluzive ale şcolii.
Metodele de predare – învăţare – evaluare trebuie să încurajeze participarea fiecărui elev la activităţile desfăşurate în cadrul orelor de curs.
_{sursa imaginii : freeschoolclipart.com}

---

Tag-uri: scoala incluziva, educatie, cadre didactice, incluziune, marginalizare, deficiente, handicap

---

Categorie: Educatie  - ( Educatie - Archiva)

Data Adaugarii: 17 December '07

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---