Relaţia grădiniţă - familie este un subiect des abordat în literatura de specialitate şi supus atenţiei, mai ales pe fondul schimbărilor sociale multiple din ultimul timp. Vorbim cu toţii despre integrarea ţării noastre în Uniunea Europeană. Acest proces atrage după sine o serie de schimbări, la nivel macro socio-economic, dar şi în şcoli şi grădiniţe.

Una dintre aceste schimbări se referă la relaţia grădiniţă-familie. Dacă până în prezent acest parteneriat grădinţă-familie a fost dezvoltat unilateral, fiind de multe ori considerat „responsabili-tatea grădiniţei”, acest lucru trebuie să se schimbe pe viitor. Analizând documentele recente emise în cadrul Consil iului Europei (organizaţie internaţională cu rol important în stabilirea standardelor educţtionale internaţionale, şi care influenţează major politicile sociale, respectiv educaţionale, în cadrul Uniunii Europene) se remarcă o nouă abordare privind dezvoltarea acestui parteneriat.

Conform acestor documente, în cadrul colaborării grădiniţei cu familia accentul este pus pe un angajament mutual clar stabilit între părinţi şi educatoare, pe baza unui “contract parental”.

Acest tip de contract se contituie ca un sistem de obligaţii reciproce în cooperarea părinţilor cu educatoarele şi implică colaborarea părinţilor în activităţile grădiniţei, nu numai sub aspect economic, respectiv de a participa, susţine şi evalua eforturile şi acţiunile financiare ale grădiniţei, ci şi sub aspect educaţional – cultural . Această tendinţă prezentă deja în unele ţări vest-europene , în cazul societăţii româneşti este doar un proiect.

Din literatura de specialitate şi din analiza rezultatelor colaborării cu părinţii s-a constatat că în evoluţia relaţiei grădiniţă– familie există în principal trei etape de parcurs:

- etapa unităţii şcolare autosuficiente;
- etapa de incertitudine profesională;
- etapa de dezvoltare a încrederii mutuale educatoare-părinţi.

În prima etapă grădiniţa este considerată o instituţie închisă, care nu influenţează mediul familial şi nu se lasă influenţată de el. În acest caz contactele cu părinţii sunt rare, formale. Părinţii acceptă ideea că nu au nimic de făcut în legătură cu activitatea derulată în grădiniţă. Ei nu participă la consiliile de administraţie ale grădiniţei, formarea asociaţiilor de părinţi nu este încurajată.
În a doua etapă educatoarele încep să recunoască influenţa factorilor familiali asupra rezultatelor şcolare ale copiilor, dar părinţii continuă să creadă că grădiniţa este autosuficientă.

Astfel se manifestă tendinţa de acuze aduse de familie grădiniţei, pentru proastele rezultate şcolare ale elevilor, atunci când se integrează/sau nu, în activitatea şcolară. Administraţia grădiniţei are tendinţa de a conserva atitudinea din etapa anterioară, contactele cu familiile copiilor fiind încă formale. Punctual încep să se dezvolte iniţiative precum: o mai bună comunicare a educatoarelor cu părinţii; apar organizaţiile voluntare de părinţi; se constituie consilii de gestiune şcolară în care participarea părinţilor are un rol minor, nedecizional.

În a treia etapă părinţii şi educatoarele descoperă împreună că neîncrederea este puţin câte puţin înlocuită cu încrederea unora faţă de alţii. Relaţia cu familiile este din ce în ce mai încurajat de grădiniţă ; consiliul unităţii şcolare include reprezentanţi ai (asociaţiilor) părinţilor, cu rol decizional în toate problemele educaţionale; organizaţiile de părinţi sunt acceptate şi încurajate în activitatea grădiniţei; se organizează cursuri pentru părinţi.

Din experienţa la clasa a ultimilor ani pe aceasta tema am constatat ca obstacolele majore întâlnite in relaţia gradinita-familie pot fi de ordin comportamental (întâlnite, atât intre parinti, cat si la cadrele didactice si manageri/ directori) sau de ordin material (relaţia gradinita-familie cere un surplus de efort material si de timp). In cadrul acestui parteneriat, adesea dificultatile rezulta din disputa unor idei divergente privind: responsabilitatea statului si a familiei privind educaţia copiilor; libertatea de alegere a gradinitei de către parinti sau unicitatea invatamantului; impactul mediului familial asupra rezultatelor şcolare ale copilului in clasa I; participarea parintilor la gestionarea si procesul decizional in instituţia şcolara.

Cel mai greu de înlăturat este obstacolul de ordin atitudinal. Mentalitatea oamenilor – parinti, cadre didactice, publicul larg, in general – si cutumele sociale inradacinate si întărite prin comportamente repetate sunt factori greu de influenţat si de schimbat, dar acest lucru nu este imposibil de realizat. Comunicarea cu copiii, referitor la activitatea lor şcolara, comunicarea cu educatoarele, referitor la abilitatile si aptitudinile pe care le au copiii, la posibilitatea si modalitatile de dezvoltare a acestora , si implicarea parintilor in activitatile gradinitei , sunt paşi de parcurs in relaţia gradinita – familie , pentru buna dezvoltare a personalitatii copiilor .

Cum am putea dezvolta o colaborare reala intre gradinita si familie? Exista mai multe cai. Pentru problemele de ordin administrativ, ele se rezolva atunci când parintii si educatoarele dispun de mecanisme de evaluare comune ale activitatii şcolare. Relaţia familie-gradinita apare justificata in măsura in care se restabileşte încrederea colectivitatii de parinti, a comunitatii, in instituţia şcolara. Un rol deosebit, atât pentru colaborarea familie-gradinita si participarea la gestiunea gradinitei, cat si pentru educaţia parintilor îl are infiintarea asociaţiilor de parinti, ca reprezentanţi ai vocii reale a acestora, privind rezolvarea diverselor probleme apărute in gradinita, implicarea acestora in organisme abilitate in luarea unor decizii de importanta majora.

Referitor la atitudinea de colaborare a parintilor, respectiv la problemele de ordin atitudinal in relaţia gradinita-familie, reciprocitatea este elementul care adesea lipseşte, in scoală romaneasca. Daca prin intermediul gradinitei sunt organizate diverse activitati si parintii sunt invitaţi, parintii copiilor cu un comportament exemplar vor veni. Cat despre iniţiative ale parintilor de a derula unele activitati împreuna cu copiii si cu educatoarele din gradinita, acestea sunt extrem de rare.

Chiar daca gradinita organizează activitati frumoase si utile pentru parinti si pentru copiii lor, prin iniţiativa parintilor de a organiza la rândul lor unele activitati, s-ar vedea cu adevărat ca le pasa, si ar obliga gradinita la mai multa deschidere si cooperare.

Astăzi, parintii trebuie sa se îndrepte de la modelul autoritar, in care creşterea copilului se bazează mai mult pe forta si control, spre un model caracterizat prin deschidere, căldura si coerenta in stabilirea si aplicarea regulilor, a limitelor si asteptarilor adecvate. În acest din urma caz, comunicarea, bazata pe o relaţie de demnitate si recunoaştere reciproca, joaca un rol crucial. Deschiderea fata de activitatile zilnice si preocupările copilului au un rol central in relaţia dintre parinti si copii, ca si explicaţiile, raţionamentul, negocierile si argumentele. În acest mod, copiii cresc invatand ce înseamnă responsabilitatea, autocontrolul si egalitatea si sunt mult mai pregatiti sa devină adulţi.

Parintii ar trebui sa ii ofere copilului îndrumare adecvata in exercitarea drepturilor sale, intr-o maniera care sa tina seama de capacitatile lui in continua dezvoltare. Îndrumarea adecvata înseamnă ca parintii, pe măsura ce copiii înaintează in vârsta, ar trebui sa le ofere mai multa responsabilitate in problemele personale, facilitând exercitarea sporita a autonomiei. Opiniilor copilului trebuie sa li se acorde importanta cuvenita, in funcţie de vârsta si gradul lui de maturitate. Aceasta nu înseamnă acordarea unei autonomii totale, ci implicarea si încurajarea participării copilului in procesul de luare a deciziilor ce ii afectează viata. Pe de alta parte, parintii nu ar trebui sa ii ceara sau sa se aştepte din partea copilului la lucruri inadecvate cu stadiul lui de dezvoltare. Este de asemenea important ca îndrumarea sa nu se realizeze prin intermediul unor forme umilitoare de disciplina.

Evoluţiile din ultimele decenii au adus schimbări importante si in atitudinile si comportamentele legate de pedepsirea copilului. Nu numai ca pedeapsa fizica a fost interzisa prin lege, iar creşterea fara violenta a copilului a devenit o problema a drepturilor omului, dar s-a dovedit ca, de cele mai multe ori, pedeapsa fizica are un efect contrar celui aşteptat. Chiar daca, pe termen scurt, pare sa fie eficienta, prin inducerea supunerii, pe termen lung, pedeapsa fizica, in loc sa disciplineze copilul, poate duce la dezvoltarea comportamentelor opuse, precum agresivitatea, delincventa si manifestările antisociale. Copiii pot dezvolta, de asemenea, sentimente de teama, furie si anxietate si pot invata in mod greşit ca forta, si nu argumentele logice, primează in rezolvarea conflictelor.

Uneori, parintii recurg la pedepse fizice din neputinţa, din teama sau pentru ca nu ştiu ce altceva sa facă. Cel mai important factor in abordarea problemelor de disciplina îl reprezintă prevenirea, prin oferirea de modele si prin stabilirea unei relaţii in cadrul căreia copilul se simte iubit si in siguranţa. Copilul tinde astfel sa fie mai „ascultător”, chiar si atunci când trebuie sa-si corecteze comportamentul. În felul acesta putem spune ca a educa este mult mai important decât a pedepsi, si poate ca nici nu ar mai trebui sa vorbim despre pedeapsa, ci doar despre educaţie.

Toate aceste probleme sunt aduse in discuţie in cadrul întâlnirii dintre parinti si educatoare in cadrul Programului de educaţie a parintilor prin metoda „Educaţi aşa”, desfasurat in gradinite. Proiectul a fost extins la nivel naţional prin formare de formatori si formare de instructori de parinti care sa desfasoare activitati cu parintii copiilor ce frecventează gradinita.

Activitatea cu părinţii, ca parteneri, pentru a asigura dezvoltarea copilului în programul educativ din grădiniţă, poate deveni un start bun pentru a crea părinţilor respect de sine, încredere în competenţele lor, făcându-i mai buni.
Parteneriatul gradinita- familie se refera la construirea unor relaţii pozitive intre familie si, gradinita la o unificare a sistemului de valori care poate avea un efect benefic asupra copiilor atunci când aceştia vad educatoarea sfătuindu-se cu parintii.

Concluzia finala este ca, numai o buna colaborare intre gradinita si familie, o mai mare implicare a parintilor in activitatea gradinitei (inclus in luarea deciziilor) va imbunatati colaborarea dintre aceşti factori, foarte importanţi in creşterea si dezvoltarea copilului preşcolar.

Cultivarea unei relaţii de parteneriat afectiv intre gradinita si parinti in sprijinul educaţiei si creşterii copilului constituie cheia succesului viitor in adaptarea si integrarea şcolara; este primul pas către o educaţie deschisa, flexibila, si dinamica a personalitatii copilului.
<sub>Referinte:
- Dumitrana, M.,Copilul, familia si gradinita, Editura Compania, BucureÅŸti, 2000
- Dima, S.(coord.), Copilăria- fundament al personalitatii, Imprimeria Coresi, Bucureşti, 1997
- Pro Educaţia, revista de specialitate a invatamantului mehedintean, Editura Stef, Drobeta Turnu-Severin, 2006
sursa imaginii : freeschoolclipart.com</sub>

---

Tag-uri: familie, gradinita, scoala, educatoare, contract parental, activitati

---

Categorie: Educatie  - ( Educatie - Archiva)

Data Adaugarii: 08 December '07

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---