Minoritatea ţigănească din România este cea mai numeroasă, comparativ cu celelalte ţări europene. Prin emigrare, îndeosebi după 1989, această populaţie a devenit cunoscută în toate marile oraşe ale Europei. Atenţia care i se acordă în prezent se datorează numărului mare de membri, trăsăturilor care o individualizează şi care conduc la o sporită vizibilitate şi pătrunderii în literatură.
În România este considerată a doua minoritate, ca pondere după cea maghiară. Conform Recensământului din 1992 s-au declarat rromi un număr de 409.723 persoane, reprezentând 1,8 % din totalul populaţiei. Cifra este mult diminuată, multe persoane din rândul acestei etnii declarându-se r omâni, maghiari sau chiar turci, pentru a evita identificarea lor cu un grup marginal şi adesea devalorizat şi persecutat. Acest procent arată o explozie demografică faţă de recensământul din 1977 cu 80 %, în condiţiile în care populaţia ţării a crescut doar cu 5,6 %. De asemenea se constată existenţa a câtorva judeţe în care creşterea este mai masivă: Constanţa, Botoşani, Iaşi şi Bistriţa-Năsăud, precum şi creşterea ponderii populaţiei de rromi în oraşe.

După unii sociologi, în România ar fi 1.500.000 – 2.500.000 rromi, de trei-patru ori mai mulţi decât în ţările cu o populaţie ţigănească mai importantă: Spania, Ungaria, Slovacia.

Distanţa socială la care au fost şi sunt încă plasaţi reprezentanţii acestei etnii nu se datorează atât exploziei demografice, cât caracteristicilor pe care le manifestă. Între acestea nu sunt definitorii pentru marginalizare nici nomadismul (Nomadismul este un mod de viaţă, o filozofie a existenţei, o strategie pentru a-şi conserva identitatea, o permanentă căutare a libertăţii), nici situaţia economică precară, totdeauna inferioară comunităţii majoritare. Nici rromii bogaţi nu sunt mai acceptaţi. Sunt esenţiale, însă, ,,caracteristicile distinctive ale modului de viaţă tradiţional al rromilor”:

- dezvoltarea unor profesii auxiliare pentru societatea ţărănească şi orăşenească tradiţională, unele degradante, altele ,,ciudate”, profesii exercitate sporadic şi recompensate modest (fierari, căldărari, spoitori, cărămidari, lingurari);

- satisfacerea unor nevoi colective marginale prin utilizarea unor resurse sărace, asigurând venituri modeste şi nesigure: comerţul cu haine vechi, cu fier vechi adunat de prin gospodăriile oamenilor, din demolarea foştilor coloşi economici specifici societăţii comuniste şi, uneori chiar furat (guri de canale, şine de cale ferată etc.), cu produse ignorate de majoritari: seminţe, porumb fiert, pietre de baie, colectarea sticlelor şi borcanelor şi în ultima vreme a pet-urilor:

- exploatarea colectivităţii prin cerşit, ghicit, mici înşelătorii, furturi neimportante, în general prin strategii de supravieţuire de tip parazitar.

Ca urmare a statutului economic scăzut, ţiganii au dezvoltat un mod de viaţă periferic, devalorizat, de recunoaştere şi asumare a excluderii prin:

a) acceptarea explicită a diferenţierii de restul comunităţii, asumarea statutului de inferioritate, automarginalizare ca preţ al acceptării;

b) o atitudine specifică defensivă, caracterizată prin autoevaluare negativă şi autodenigrare, autoînjosire, printr-un discurs insistent de tip ,,lamentaţie” pentru a obţine compasiune, toleranţă şi mici cadouri;

c) asumarea explicită a unor modalităţi specifice de obţinere a unui transfer de resurse de la majoritari prin mici înşelătorii, cerşit, presiune psihologică pentru a vinde sau a obţine ceva.

Ei nu revendică nimic, nu invocă drepturi sau competenţe nerecunoscute, ci solicită acceptare, ajutor din milă, tolerarea devianţei moderate. Îi mai caracterizează solidaritatea de grup opusă autorităţii statale sau normelor comunitare, tactici de ocolire a legilor, strategii de ,,îmbunare” a celor care ,,împart dreptatea”, o viaţă de familie deosebită de modelul colectivităţii majoritare, supunerea necondiţionată unui lider învestit cu autoritate absolută, bulibaşa, interes scăzut pentru şcoală şi studii, acomodarea cu sărăcia şi lipsa de preocupare pentru locuinţă şi igienă. Simt nevoia de etalare a fastului prin costumele bogate ale femeilor, salbele, inelele, fenomenul ,,palatele ţigăneşti” şi preferinţa faţă de maşini de marcă.

Credinţa joacă un rol important în viaţa lor spirituală. Ei adoptă, de regulă, cultele populaţiei în mijocul căreia trăiesc. Dumnezeul lor e mitologic, are o forţă magică, iar Biserica şi ritualul au efect psihoterapeutic. Îi ajută să suporte nacazurile
Prin istoria lor, prin modul lor de viaţă şi valorile promovate, prin atitudinea de protejare a tradiţiilor şi obiceiurilor lor faţă de cei ,,din afară”, prin închiderea în faţa presiunii majoritare, ţiganii îşi afirmă şi îşi conservă propria identitate. Ei sunt o minoritate vizibilă, percepută ca fiind ,,altfel” şi, de aici, atitudinea ambiguă faţă de ei: uneori sentimente de admiraţie, respect şi invidie faţă de calităţile individuale şi colective şi stilul lor de viaţă, alteori o atitudine de respingere, datorită incapacităţii lor de a se articula la toate normele majorităţii. Comunitatea majoritară, reticentă faţă de stiluri deosebite, percepe diferitul ca pe o ofensă, ca pe o încercare de a nega ,,valorile bune”, ,,adevărul moştenit”. De aceea ea poate tolera doar diferitul care se autominimizează, statutul scăzut, atitudinea de supunere şi cerşire a protecţiei.

În acest context, pregătirea teoretică şi practic-aplicativă a cadrelor didactice pentru a gestiona cu competenţă nenumăratele perspective ale relaţiilor interetnice, etnicităţii şi naţionalismului devine o necesitate în condiţiile implicării şcolii în dezvoltarea comunitară.

Cadrele didactice trebuie să fie capabile :

- să se orienteze corect în problematica complexă a raporturilor interetnice, etnicităţii şi naţionalismului, uneori deformată şi prezentată tendenţios sau deliberat fals în medii interne şi externe, prioritar cu obiective politice, dar şi cu alte scopuri;
- să se plaseze pe poziţii autentic ştiinţifice, echidistante, obiective;
- să-şi formeze o mentalitate cu adevărat europeană care presupune aplicarea în practică a principiilor de reciprocitate în cadrul funcţional al vieţii comunităţilor etnic minoritare, mentalitate care încurajează comunicarea interetnică şi evită compromisuri conjuncturale;
- să fie pregătiţi pentru conceperea şi punerea în operă a unor programe de educaţie pentru integrare a grupurilor etnice defavorizate şi deopotrivă să fie apţi în gestionarea funcţionalităţii normale a raporturilor dintre majoritate şi minoritate, ca relaţie intrinsecă de organizare şi conducere a vieţii sociale a unui stat (naţional);
- să fie în măsură să acorde consultanţă sau să se integreze în programe de dezvoltare comunitară, administrare a nor zone cu statul special, management cultural etc.;
- să identifice, analizeze şi să semnalizeze potenţialele tensiuni sau conflicte interetnice, să participe şi să-şi aducă contribuţia la gestionarea acestora.

Această incursiune în problema şcolarizării ţiganilor ne relevă încă o dată complexitatea acestui demers dar şi necesitatea abordării ştiinţifice a numeroaselor aspecte pe care le impune dezideratul integrării acestei etnii în lumea civilizată a Europei.

Existenţa individului în Europa unită presupune o relaţionare fără echivoc a planurilor etnie-naţiune, naţiune-context european cât şi a integrării armonioase a individului pe cele trei nivele: etnic, naţional şi european. Această realitate se răsfrânge şi la nivelul actului educaţional şi implică, în mod obligatoriu, educarea tinerei generaţii în ideea conştientizării dimensiunilor individuale în acest context.
_{Referinte: :
Zamfir,Cătălin –Politici sociale în România:1980-1998,Ed. Expert,Bucureşti,1999
Raport asupra Obiectivelor de Dezvoltare a Mileniului, Guvernul României, 2003
sursa imaginii : osi.hu}

---

Tag-uri: tigani, minoritate, rromi, integrare, abandon scolar, romania, educatie, emigrare

---

Categorie: Educatie  - ( Educatie - Archiva)

Data Adaugarii: 06 December '07

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---