Suntem contemporani cu schimbările profunde care s-au derulat în tara noastră în ultima vreme si totul confirma ca acestea vor continua , probabil , într-un ritm tot mai accelerat

Reacţia scolii, ca instituţie de educaţie, formare si orientare, la mobilitatea sociala si economica, trebuie sa fie de adaptare a conţinutului, structurii si funcţiilor sale, de creare de premise favorabile pentru elevi care sa le permită integrarea sociala rapida, flexibilitatea, iniţiativa si rezolvarea de probleme, diminuarea imprevizibilului. Şcoala trebuie sa facă tot ce-i sta în putinţa pentru valorizarea maxima a fiecărui individ prin mai raţionala stimulare intelectuala a elevilor, a aptitudinilor, a atitudinilor si a trasaturilor lor de personalit ate.

O problema stringenta pentru România o reprezintă responsabilitatea locala pentru calitatea educaţiei si succesul şcolar, care reclama cai diferite de stabilire a relaţiilor de colaborare intre scoli, familii si comunitate. Avem in vedere ca şcolile de toate gradele sunt organizaţii responsabile pentru educaţia formala a copiilor si adolescenţilor. Şcolile care duc la bun sfârşit mult mai eficient aceasta responsabilitate se considera pe ele insele si elevii lor ca parte a sistemului social ce include familiile si comunităţile. Cercetările desfăşurate in Statele Unite si in unele tari din Europa arata ca atunci când şcolile, familiile si comunităţile lucrează împreuna ca parteneri, beneficiari sunt elevii .

Parteneriatele dintre scoli, familii si comunitate pot:
(a) ajuta profesorii in munca lor;
(b) perfecţiona abilitatile şcolare ale elevilor;
(c) imbunatati programele de studiu si climatul ÅŸcolar;
(d) imbunatati abilitatile educaţionale ale părinţilor;
(e) dezvolta abilitatile de lideri ale părinţilor;
(f) conecta familiile cu membrii scolii si ai comunitatii;
(g) stimula serviciul comunitatii in folosul ÅŸcolilor;
(h) oferi servicii si suport familiilor;
(i) crea un mediu mai sigur in scoli.

Motivul principal pentru crearea unor astfel de parteneriate este dorinţa de a ajuta elevii sa aibă succes la şcoala si, mai târziu, in viata. Atunci când părinţii, elevii si ceilalţi membri ai comunitatii se considera unii pe alţii parteneri in educaţie, se creează in jurul elevilor o comunitate de suport care începe sa funcţioneze. Parteneriatele trebuie văzute ca o componenta esenţiala in organizarea scolii si a clasei de elevi. Ele nu mai sunt de mult considerate doar o simpla activitate cu caracter opţional sau o problema de natura relaţiilor publice

Evoluţiile rapide din viata sociala generează o cerere de continuare a proceselor de reînnoire a cunoştinţelor, deprinderilor si valorilor pe durata vieţii. Din perspectiva unei analize sistemice, educaţia părinţilor apare ca o dimensiune a educaţiei permanente si desigur, a educaţiei adulţilor.
Accelerarea transformărilor sociale, democratice, emanciparea femeii (la preocupările materne si gospodăreşti adăugându-se preocupările profesionale si de studiu), modificarea statutului copilului, dispersia familiei, încercarea de a restitui prestigiul educaţiei familiale (pe care l-a avut până la introducerea învatamântului obligatoriu), progresele sociologiei si psihologiei, precum si alte cauze au dus la înţelegerea faptului ca orice sistem de educaţie rămâne neputincios daca se izbeşte de indiferenta sau de opoziţia părinţilor. Şcoala capata astfel o misiune suplimentara. "Deoarece axa directoare a civilizaţiei occidentale este înaintarea persoanei spre mai multa libertate si fericire, înaintarea societatilor spre mai multa înţelegere si justiţie... si dat fiind demisia unui număr de părinţi si faptului ca un număr crescând de copii vin fie din familii destrămate, fie din medii analfabete si o comunicare între părinţi si copii nu se face întotdeauna foarte bine (părinţi născuţi într-o lume aproape imobila încă, au copii care sunt născuţi într-o lume bulversata), pentru toate aceste motive şcoala are în sarcina o misiune suplimentara" (Domenach, J.M., 1989, p.48).

Au existat întotdeauna educatori excelenţi si părinţi iubitori, care nu si-au pus probabil atâtea probleme si totuşi au reuşit foarte bine; dar poate ca acest lucru era mai uşor într-o lume foarte statornica, în care tradiţia avea ultimul cuvânt. Modificarea pe care au suferit-o, în curs de o generaţie sau doua, relaţiile dintre părinţi si copii, dintre adulţi si tineri, apare mai vădita în consideraţia pentru copil ce "are semnificaţia de recunoaştere intima si profunda a valorii persoanei copilului si de încredere în potenţialul lui de dezvoltare" (Osterrieth, P., 1973

În ceea ce priveşte relaţia şcoala-familie se impun deschideri oferite părinţilor privind aspectele şcolare, psihopedagogice, pe lângă aspectele medicale, juridice etc.

Un studiu realizat in ceea ce priveşte necesitatea colaborării şcoala –familie-comunitate enumera patru motive pentru care şcoala si familia se străduiesc sa stabilească legături între ele:

a. părinţii sunt juridic responsabili de educaţia copiilor lor
b. învatamântul nu este decât o parte din educaţia copilului; o buna parte a educaţiei se petrece în afara scolii;
c. cercetările pun în evidenta influenta atitudinii parentale asupra rezultatelor şcolare ale elevilor, în special asupra motivaţiilor învatarii, precum si faptul ca unele comportamente ale părinţilor pot fi favorizate datorita dialogului cu şcoala;
d. grupurile sociale implicate în instituţia şcolara (în special părinţii si profesorii) au dreptul sa influenţeze gestiunea şcolara.

Obstacolele relaţiei şcoala-familie pot fi de ordin comportamental (întâlnite, atât între părinţi, cât si la profesori si administratori şcolari) sau de ordin material (relaţia şcoala-familie cere un surplus de efort material si de timp). Dificultăţile pot rezulta din ideile divergente privind: responsabilitatea statului si a familiei privind educaţia copiilor; libertatea de alegere a scolii de câtre părinţi sau unicitatea învatamântului; impactul mediului familial asupra rezultatelor şcolare ale copilului; randamentul pedagogic si datoria parentala; participarea părinţilor la gestionarea si procesul decizional din instituţia şcolara. Se considera, în general, ca problema este de atitudine; este dificil de pretins, atât la părinţi, cât si la profesori, ca relaţia de colaborare şcoala-familie (nu)este doar un "drept de opţiune".

Reproşurile care li se fac părinţilor privind colaborarea cu şcoala sunt: apatia (nu vin la reuniuni anunţate); lipsa de responsabilitate (aşteaptă iniţiativa profesorilor); timiditate (lipsa de încredere în sine); participare cu ingerinţe (critica cu impertinenta şcoala); preocupări excesive (exclusive) pentru randamentul şcolar (notele copilului); rolul parental rău definit (nu înţeleg corect funcţiile si rolurile în educaţia copilului); contacte limitate cu şcoala (numai în situaţii excepţionale, de criza în comportarea copilului); conservatorism (reacţii negative la idei noi). Reproşurile care li se fac profesorilor privind colaborarea cu familiile elevilor sunt similare (nu identice!), inclusiv privind: dificultatea de a stabili relaţi cu adulţii (tratează părinţii ca pe copii si nu ca parteneri în educaţia copilului, decizând autoritar la reuniunile cu părinţii); definirea imprecisa a rolului de profesor (oscilează între autonomia tradiţionala si perspectivele noi ale parteneriatului); lipsa pregătirii privind relaţia şcoala-familie.

Informarea si formarea părinţilor în ceea ce priveşte şcolaritatea copilului presupune, cel puţin, ca fiecare părinte sa cunoască: obligaţiile legale privind educaţia copilului; drepturile de care dispune pentru educaţia copilului; importanta atitudinii lui pentru reuşita şcolara a copilului; metodele de colaborare cu şcoala. În acest scop este necesar un dialog între profesori si părinţi; profesorii trebuie sa primească o pregătire în materie de relaţie cu părinţii iar competenta lor în aceasta materie trebuie considerata ca o aptitudine profesionala; părinţii trebuie sa fie pregătiţi pentru a juca rolul lor educativ în cooperare cu profesorii; şcolile trebuie sa asigure (asociaţiilor) părinţilor asistenta necesara.

Exista doua teorii importante privind relaţia şcoala-familie:

 teoria profesionalismului care considera ca un element esenţial serviciul făcut altora, fara a gândi la avantaje personale; criteriile acestei teorii sunt: competenta, servirea clienţilor, un cod de etica profesionala;
 teoria schimbului care considera acţiunea umana în funcţie de un câştig personal; se considera privilegii tradiţionale ale profesorilor: un grad de autonomie, un salariu asigurat, o competiţie restrânsa.

Din aceasta perspectiva se pune întrebarea: ce câştiga profesorul într-o cooperare cu familia? Se apreciază ca acest câştig poate fi un statut revalorizator în ochii societarii; cooperarea cu familia poate fi un test profesional si poate fi considerata ca făcând parte din datoria profesionala a profesorului deoarece: părinţii sunt clienţi ai scolii; eficacitatea învatamântului (evaluata la scoli si profesori) poate fi ameliorata prin cooperarea între şcoala si familie; părinţii sunt responsabili legali de educaţia copiilor lor si pot avea exigente de a evalua rezultatele activităţii şcolare.

Se prevede ca în tarile Comunitatii Europene sa se treacă la o noua etapa a colaborării scolii cu familia în care accentul este pus pe un angajament mutual clar stabilit între părinţi si profesori, pe un "contract parental" privind copilul individual; contractul între familie si şcoala nu se mai considera doar ca un "drept opţional", ci ca un sistem de obligaţii reciproce în cooperarea părinţilor cu profesorii.
_{Sursa Imaginii: freeschoolclipart.com}

---

Tag-uri: importanta, colaborare, familie

---

Categorie: Educatie  - ( Educatie - Archiva)

Data Adaugarii: 31 January '08

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---