„Familia constituie elementul natural şi fundamental al societăţii şi are dreptul la ocrotire din partea statului” (Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, art.16)
Familia, ca unitate de bază a societăţii şi ca mediu natural destinat creşterii şi bunăstării tuturor membrilor săi, în special a copiilor, trebuie să constituie un mediu de fericire, dragoste şi înţelegere. Educaţia copiilor trebuie să fie făcută în spiritul păcii, demnităţii, libertăţii, toleranţei, egalităţii şi solidarităţii, în spiritul protejării tradiţiilor şi valorilor culturale ale fiecărui popor.

EducaÅ£ia, ca fenomen social ÅŸi general uman, are diverse forme, direcÅ£ii � �Ÿi idealuri. O educaÅ£ie completă vizează întreaga personalitate a omului, însoÅ£ind-o pe aceasta de-a lungul vieÅ£ii. Cum educaÅ£ia religioasă priveÅŸte întreaga personalitate a omului, ea nu poate fi exclusă din formele de educaÅ£ie ce vizează întreaga personalitate a omului. EducaÅ£ia religioasă dă posibilitate omului să-ÅŸi facă o viziune de ansamblu asupra sa, a destinului său ÅŸi asupra lumii.

Creşterea şi educarea copiilor este un fel de continuare a procesului de naşteri. Prin naşterea fizică, copilul se separă numai aparent de mama sa. El rămâne legat sub multe aspecte de părinţi, pentru mai mulţi ani, viaţa copilului depinzând de viaţa părinţilor. În acest fel, formarea şi educarea copilului pentru viaţă devine un lung travaliu, ale cărui dureri sunt suportate de părinţi dar şi de mediul ambiant, până când copilul „se va naşte” ca om matur, capabil să gândească şi să acţioneze liber, conştient şi responsabil în societate. Pe întregul proces de creştere şi educare a copilului, prin urmare şi de naştere a lui pentru un anumit gen de viaţă cu adevărat independentă, părinţii transmit, informează şi formează, infuzând copilului modul lor de gândire şi comportament, fie că doresc acest lucru sau nu. Pe de altă parte, copilul însuşi este făcut să primească, să „absoarbă”, conştient sau nu, cele ce se petrec în viaţa familiei sale. Acest transfer de viaţă, gândire şi comportament de la părinţi la copil constituie forţa care asigură copilului „naşterea” pentru lumea în care va trăi.

Sfântul Ioan Hrisostom spunea: „Dumnezeu vrea ca tatăl nu numai să zămislească, ci să şi dea o educaţie frumoasă copiilor; Dumnezeu face ca mama nu numai să nască, ci să dea şi un chip frumos copiilor prin educaţie.”

Pentru a da o educaţie copiilor, părinţii trebuie să ştie înainte de toate că ei, în calitatea pe care o au, sunt foarte bine cunoscuţi de copii, chiar dacă aceştia nu ajung să exprime acest lucru. Copilul nu învaţă numai atunci când îi vorbeşti, când îi dai o explicaţie, când îl sfătuieşti sau îi porunceşti. Copilul învaţă de la părinte orice şi în orice împrejurare, şi mai ales, din întregul mod de comportare al acestuia. Toate acestea pătrund, informează fiinţa plăpândă a copilului dispus să recepteze tot ceea ce este nou în contactul său cu lumea şi cu modul de comportare al acesteia. El receptează tot ceea ce atinge simţurile şi conştiinţa sa.

Familia este prima şi cea mai mică celulă a organismului social. Originea ei stă în natura socială a omului şi în voinţa divină exprimată pozitiv la crearea omului (Fac. I, 27-28). Familia se întemeiază prin căsătorie, având ca scop, după cum spunea Andrutsos: „stabilirea unei stări desăvârşite în dragostea dintre soţi, ca să se împlinească reciproc, transmiţând unul altuia calităţile şi darurile care sunt proprii fiecăruia, înnobilându-se reciproc şi formându-se reciproc şi lucrând laolaltă la îndeplinirea menirii morale a fiecăruia”.

Familia este cel dintâi cadru social de care are nevoie fiecare om ca să trăiască. Ea este mediul prielnic pentru naşterea, dezvoltarea şi desăvârşirea fiinţei umane. În organizarea sa proprie, ea oferă garanţii de moralitate, este prima şcoală care pregăteşte pe copil pentru viaţa socială, deprinzându-l să-şi împlinească datoria, să-şi disciplineze voinţa, dându-i simţul ierarhiei şi ordinii. Familia este un oficiu înalt al respectului, al demnităţii, al libertăţii interioare. Mediul familial oferă siguranţă, linişte, afecţiune, seninătate, care constituie o atmosferă prielnică pentru o dezvoltare normală şi echilibrată.

Familia are şi o însemnată funcţie educativă. Ea este prima instituţie de educaţie morală şi pentru prima copilărie este mediul educativ prin excelenţă. Familia este „cea mai necesară şcoală de omenie”. Statisticile judiciare arată că majoritatea delicvenţilor şi a celor din instituţiile de corecţie au fost lipsiţi de o reală asistenţă din partea familiei. Familia reprezintă frâna cea mai eficientă şi mai suportabilă împotriva izbucnirii patimilor. În cadrul familial se deprind disciplina şi spiritul de iniţiativă şi se cultivă sentimentul demnităţii, dreptăţii, iubirii, respectului şi ajutorului, sentimentul sacrificiului, care sunt elemente de bază ale vieţii sociale.

Familia este o şcoală a iubirii aproapelui, a cărei primă realizare este străduinţa de a dori, voi şi înfăptui binele copiilor proprii, potrivit cuvintelor Mântuitorului. „Este oare între voi un astfel de om, care atunci când fiul său i-ar cere pâine, el să-i dea piatră ?” (Matei VII, 9). Cultivată în familie, iubire aproapelui se va putea mai uşor extinde şi în afara familiei.

Importanţa familiei ca un cadru firesc de viaţă socială reiese şi din atenţia deosebită pe care i-a acordat-o Mântuitorul Hristos. Astfel, deşi S-a născut din Sfânta Fecioară Maria pe cale supranaturală de la Duhul Sfânt şi fiind şi Dumnezeu, s-ar fi putut dispensa de asistenţa familiei, totuşi ca om şi spre a ne da exemplul unei vieţi depline, S-a născut şi a trăit până la 30 de ani în sânul familiei părinţilor Săi, în supunere şi ascultare faţă de Iosif şi Maria.

Tot Mântuitorul acordă o deosebită importantă familiei, prin minunea din Cana Galileii, ridicând astfel nunta la rang de Sfântă Taină.

Familia constituie cel mai important factor ce acţionează asupra copilului, formându-i acestuia deprinderile şi caracterul din cea mai fragedă vârstă şi face aceasta prin puterea dragostei, a exemplului, a conduitei morale a părinţilor. Alături de familie, şcoala continuă pregătirea copilului pentru viaţă, aceşti factori trebuind să conlucreze armonic.

Părinţii sunt datori să-şi iubească copiii. Ca sentiment natural, iubirea faţă de copii este mereu activă în inima părinţilor, adesea chiar mai puternică decât la copii faţă de părinţi. Ca virtute morală, ea este una dintre primele şi cele mai însemnate expresii ale iubirii faţă de aproapele. „Nu există prietenie sau dragoste ca aceea a unui părinte pentru copilul său” zicea Henry Ward Beecher.

Datoria educării copiilor cuprinde educaţia trupească şi sufletească. Educaţia trupească înseamnă îngrijirea de viaţa fizică, începând din momentul naşterii; părinţii au datoria să-i hrănească, să-i îmbrace, să le dea adăpost, să le asigure educaţia necesară însuşiri unei profesii. Educaţia sufletească le da copiilor posibilitatea să-şi însuşească valorile religioase şi morale ale societăţii în care trăiesc, îi determină să-şi pună „Cea mai nobilă întrebare din lumea aceasta: aici ce bine pot face?”, după cum spunea B. Franklin.

Datoriile copiilor faţă de părinţi sunt rezumate în porunca Decalogului. „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi fie ţie bine şi să trăieşti mult…”

Socrate spunea astfel despre datoriile copiilor: „Poartă-te cu părinţii tăi precum ai dori să se poarte şi copiii tăi cu tine”.

Importanţa socială şi morală a familiei este aceea că în ea se trăiesc pe plan restrâns toate formele vieţii sociale şi de aceea se cultivă în ea toate virtuţile trebuitoare pentru o viaţă creştină adevărată, atât pe latura materială, cât şi pe cea sufletească-morală. Familia este şcoala pregătitoare pentru conduita morală şi socială corectă.
_{Referinte:
• Victor Cathrein S. I., „Filosofia morală”, 1911;
• Emile Baudin, „Curs de filozofie morală”, Paris, 1936;
• Hristu Andrutsos, „Sistem de morală”, trad. Sibiu, 1947, pag. 300-330;
• N. Mladin, „Familia creştină”, Sibiu, 1947;
• Prof. C. Pavel, „Probleme morale cu privire la căsătorie şi familie”, în „Biserica Ortodoxă Română”, nr. 1-2,1967;
• Tăutu, „Compendiu de Teologie morală”, vol. II, Oradea 1931;
• Pr. I. Gotcu, „Moralitatea familiei creştine”, Iaşi, 1899.
sursa imaginii : freeschoolclipart.com}

---

Tag-uri: familie, educatie, socializare, fenomen social, fericire, dragoste, intelegere

---

Categorie: Educatie  - ( Educatie - Archiva)

Data Adaugarii: 29 November '07

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---