Familia este grupul cel mai important dintre toate grupurile sociale deoarece ea influenţează şi modelează persoana umană. Unii merg chiar mai departe şi sustin că acţiunea ei asupra persoanei e atât de mare, încât ea egalează acţiunea celorlalte grupuri sociale. Aceasta este cu deosebire cazul cercetărilor care vin dinspre psihanaliza, psihologia sociala si sociologie susţinând că familia este: adevăratul laborator de formare a persoanei. Transformarea individului în persoană adică în « individ cu status social » este întâi de toate opera familiei. Sunt două cauze care explică această influenţă a familiei asupra persoanei : una este legată de faptul că acţiunea familiei se exercită mai de timpuriu, iar a doua de aceea că multă vreme familia e calea prin care se canalizează oricare altă acţiune de socializare, ea fiind asemenea cu întreaga lume socială a copilului.

Una dintre caracteristicile fundamentale ale curbelor de învăţare este că toate urcă foarte repede la început şi apoi tot mai încet mai tarziu, având deci o accelerare negativă. Aceasta înseamnă că eficacitatea acţiunii mediului e foarte mare în primii ani, mică mai tarziu şi foarte mică după 25-30 ani, când totul devine fix şi imuabil, deci familiei îi revine astfel privilegiul de a-şi exercita influemţa de la început.

Acest privilegiu este dublat de un al doilea, acţiunea familiei nu e numai cea mai timpurie, dar multă vreme e şi singura, având pe deplin monopolul, fiind singurul factor de socializare a copilului din perioada preşcolara.

1. Interacţiunea dintre fraţi şi ordinea naşterii

Faptul de a fi născut primul sau ultimul, precum şi acela de a fi copii mulţi sau puţini, are importante repercusiuni asupra dezvoltării persoanei.
Voi lua cazul primului copil - dacă multa vreme - un an cel puţin- el e singurul copil, dragostea mamei şi a celorlalţi membri ai familiei este concentrată asupra lui, fiind centrul de interes al tuturor.

Când este certat de tata e răsfaţat de mama şi bunici sau invers, în aşa fel încât copilul unic e de obicei un copil răsfaţat, iar conştiinţa de sine pe care o dezvoltă este eminamente egoistă –egocentrică. Pentru copil, părinţii şi cei din jur sunt nişte instrumente şi tentacole de care el se serveşte pentru satisfacerea trebuinţelor. Astfel copilul ajunge să fie un mic tiran, care stăpâneste pe toţi ceilalţi, aservindu-i printr-o metoda sau alta printre care plânsul.

La început plânsul este expresia unei dureri cu cauză internă sau externă. Parinţii alertaţi de plânset caută să facă în voie copilului pentru a înceta, fapt care dupa 10-20 de repetări copilul ajunge să înveţe legătura dintre plâns şi sosirea părinţilor. În consecinţă el nu va plânge numai la durere, ci şi atunci când doreste pur şi simplu prezenta parintilor. În acest mod plânsul ajunge să fie primul act de interacţiune orală cu cei din jur, a carui funcţie e cea de comandă către cei apropiaţi pentru a-i face pe plac.

Dacă primul copil nu este urmat de un altul, din copil prim devine copil unic, atunci atenţia părinţilor faţă de el va şi mai mult crescută, îndeplinindu-i orice capriciu.

Prin urmare copilul nu e numai răsfaţat, dar e şi mai cocoloşit cu fel de fel de griji exagerate pentru a-l feri de boli, uitându-se faptul că această grijă e cea mai sigură cale de a reduce rezistenţa organismului .

Următorul caz - când primul copil este urmat de al doilea. Din unicul copil el ajunge cel mai mare şi astfel trebuie să fie cel mai cuminte renunţând la orice conflict în favoarea celui mic. Atenţia părinţilor trece dintr-o dată asupra copilului mic, copilul prim trecând pe un plan secundar făcându-l să sufere un fel de detronare.

În diferitele conflicte dintre cei doi, victoria poate fi de partea celui mai mare, dar de obicei lucrurile se întamplă invers, părinţii se amestecă în acel conflict, luând partea celui mai mic.

Datorită acestor renunţări pe care copilul mare e silit să le faca în favoarea,celui mic, precum şi lipsa de afecţiune, copilul mare va dezvolta o personalitate de învins ajungând o persoană supusă şi introvertă.În cazul când acest complex al detronării ia forme mai grave, copilul mare ajunge la o serie de acte bolnavicioase cu care reacţionează faţă de părinţi în sens de răzbunare.

Copilul mic datorită faptului că se bucură de afecţiunea şi concursul părinţilor reuşeşte cu ajutorul lor să iasă învingător în cele mai multe conflicte, el va dezvolta o personalitate agresivă şi combativă,va fi o persoană cu o mare putere de iniţiativă şi o fire extroverta.

În cazul când copilul mare este fetiţă, iar cel mic este băiat, aceasta orientare a firi şi personalităţii celor doi, copii are efecte bune cu condiţia sa nu se faca exagerări. Aceasta deoarece firea agresivă şi puterea de iniţiativă se potrivesc foarte bine vieţii pe care băiatul e chemat să o ducă, tot aşa precum supusenia fetiţei e o trasatură foarte potrivită pentru viaţă pe care ea e chemată să o trăiască. Lucrurile stau mai puţin norocos în cazul invers, când copilul mai mare este băiat şi cel mic fetiţă, aceasta deoarece dezvoltarea personalităţii lor se va face în contradicţie cu firea şi rostul lor. Fetiţa care e mai mică va dezvolta mai multe însuşiri masculine de agresivitate şi iniţiativă, iar băiatul va avea trăsături feminine, adică supusenie şi lipsă de iniţiativă.

În cazul cu trei copii, copilul mare îşi păstrează aceleaşi caracteristici, dar puţin atenuate, deoarece el găseşte o anumită consolare în faptul că rivalul său, copilul al doilea, ajunge să fie cel mijlociu şi să sufere şi el de pe urma copilului mai mic, atunci copilul mijlociu având un frate mare şi unul mic, el va ajunge să aibă dezvoltarea cea mai echilibrată având o justă balanţă între agresivitate şi supusenie, retragere în sine şi spirit de iniţiativă. Copilul ultim dezvoltă caractere specifice copilului mic, întucât însă dragostea părinţilor s-a mai răcit între timp, concursul şi afecţiunea pe care el le va primi din partea părinţilor vor fi mai reduse. În acest mod trăsăturile de agresivitate caracteristice copilului celui mai mic vor fi atenuate, De asemenea se constata o atenuare si la copilul mai mare el dându-si seama de detronarea celui de-al doilea care a fost duşmanul său, prinde sentimente mai bune faţă de el şi de părinţi şi mai ales de copilul cel mai mic

2. Relaţiile dintre copii şi părinţi

Relaţiile dintre fraţi şi surori nu depinde însă numai de ordinea naşterii ci de atitudinea părinţilor. E în afară de orice îndoială că educaţia unui copil , judecând după toată experienţa pedagogică de veacuri, precum şi după rezultatele obţinute de nesfârşitul şir al cercetărilor experimentale şi statistice , de laborator, nu se poate obţine nici numai prin pedeapsă, nici numai prin recompensă, ci printr-o justă combinare a lor. Această combinare variază de la individ la individ, după cum natura sa este mai recalcitrantă sau nu, si după împrejurări, dependente de situaţia socială şi economică a familiei şi bunătatea sufletească a părinţilor. Uneori balanţa e păstrată, alteori nu, pedeapsa sau recompensa trăgând mai greu în cumpănă. Să luăm cazul când balanţa e în favoarea metodelor corective de pedeapsă. E cazul părinţilor răi la inimă de la natură sau înrăiţi de pe urma împrejurărilor prea vitrege în care au trăit. La fel e cazul părinţilor mult prea moralişti, preocupaţi într-o măsură excesivă de desăvaârşirea morală a odraslelor lor. În toate aceste cazuri, copiii sunt pedepsiţi şi adeseori în modul cel mai brutal pentru cele mai mici transgresiuni ale codului familial şi social. Uneori această pedeapsă le e aplicată chiar din senin pentru simplul fapt că părinţii au un necaz care nu priveşte cu nimic copiii. În alte cazuri, pedeapsa e aplicată deoarece părinţilor li se pare că progresul copiilor merge prea încet, iar alteori fiindcă soţii sunt certaţi sau eventual bărbatul a suferit o admonestare sau pedeapsă la slujbă.

Rezultatele în toate aceste cazuri pot lua 2 cai : supunerea copiilor sau revolta lor. În cazul supunerii, copilul dezvoltă o personalitate foarte supusă, care nu are nici o părere şi nici o iniţiativă ajungând personalităţi învinse, cu voinţe frânte , cu mentalitate de sclav, incapabili de a da ordine. În societate sunt consideraţi copii cuminţi şi buni, daţi drept model. Situaţia lor devine neplăcută atunci când ei părăsesc familia şi intră într-o luptă aprigă a vieţii. De data aceasta ei se dovedesc nişte învinşi, pentru că sunt lipsiţi de iniţiativă şi curaj, nu ştiu să meargă pe propiile picioare şi ajung să fie repede dezarmaţi.

În celălat caz de revoltă- copilul va ajunge să dezvolte o personalitate de revoltat în care dorul răzbunării clocoteşte continuu şi care aşteaptă prima ocazie de manifestare a rebeliunii sale, iar cu timpul va ajunge un revoluţionar pornit contra oricărei ordine şi discipline, căutând să răstoarne totul.
_{sursa imaginii : freeschoolclipart.com}

---

Tag-uri: caracteristici, curbe, invatare, familie, elevi

---

Categorie: Educatie  - ( Educatie - Archiva)

Data Adaugarii: 22 January '08

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---