"... Eu sunt copilul. Tu ţii în mâinile tale destinul meu.
Tu determini în cea mai mare măsură, dacă voi reuşi sau voi eşua în viaţă!
Dă-mi, te rog, acele lucruri care să mă îndrepte spre fericire.
Educă-mă, te rog, ca să pot fi obinecuvântare pentru lume".
(Din Child's Appeal, Mamie Gene Cole)

Centrarea atenţiei educaţionale pe grupurile vulnerabile este un indiciu al nivelului de civilizaţie atins de o anumită societate şi aceasta impune căutarea unor noi formule de solidaritate umană, fapt ce are o semnificaţie aparte în societatea noastră.

În concordanţă cu Convenţia pentru Drepturile Copilului şi recurgând la principiul nondiscriminării, drepturile c opiilor trebuie respectate indiferent de rasă, culoare, sex, limbă, religie, indiferent de originea lor naţională, etnică sau socială, de situaţia lor materială, de incapacitatea lor, sau de altă situaţie.

Educaţia incluzivă are ca principiu fundamental - un învăţământ pentru toţi, împreună cu toţi - care constituie un deziderat şi o realitate ce câştigă adepţi şi se concretizează în experienţe şi bune practici de integrare / incluziune. Programele de stimulare timpurie a dezvoltării reprezintă o etapă decisivă în realizarea obiectivelor educaţiei pentru toţi. Acestea au o influenţă determinantă asupra formării inteligenţei, a personalităţii şi a comportamentelor sociale. În pedagogia contemporană există o preocupare intensă pentru găsirea căilor şi mijloacelor optime de intervenţie educativă încă de la vârstele mici asupra unei categorii cât mai largi de populaţie infantilă.

Integrarea/ incluziunea poate fi susţinută de existenţa unui cadru legislativ flexibil şi realist, de interesul şi disponibilitatea cadrelor didactice din şcoala de masă şi din şcoala specială, de acceptul şi susţinerea părinţilor copiilor integraţi, de implicarea întregi societăţi civile, dar şi de nivelul de relaţii ce se formează şi se dezvoltă la nivelul clasei integratoare, care se bazează pe toleranţă şi respect faţă de copilul cu probleme.

Grădiniţa care îi receptează în colectivitatea sa pe copiii defavorizaţi şi îşi determină intern, „direct şi indirect” atitudinea faţă de aceştia este alcătuită din: educatoare, părinţi, copii, iar la nivel extern, societatea cu numeroase instituţii şi diverşi factori, media etc.

O condiţie esenţială pentru reuşita acestor acţiuni comune ale celor trei factori activi din grădiniţă este existenţa unor relaţii de înţelegere, constructive care se realizează prin atitudini deschise, prin disponibilitate, printr-un „pozitivism” specific ce se cimentează cu voinţă şi convingere.

Educatoarea trebuie să cunoască deficienţele copiilor pe care îi va primi în grupă în scopul înţelegerii acestora şi pentru a-şi putea modela activităţile, în funcţie de necesităţile copiilor.

Grupa în care va fi integrat copilul cu cerinţe speciale va trebui să primească informaţii într-o manieră corectă şi pozitivă despre acesta. Este foarte importantă sensibilizarea copiilor şi pregătirea lor pentru a primi în rândurile lor un coleg cu dizabilităţi.

Sensibilizarea se face prin stimulări: crearea şi aplicarea unor jocuri care permit stimularea unor deficienţe (motorie, vizuală, auditivă), ceea ce determină copiii să înţeleagă mai bine situaţia celor care au dizabilităţi; prin povestiri, texte literare, prin discuţii, vizitarea/ vizita unor persoane cu deficienţe.

Primirea în grupă a copilului cu cerinţe educative speciale, atitudinea faţă de el trebuie să păstreze o aparenţă de normalitate, copilul trebuind să fie tratat la fel cu ceilalţi copii din grupă. Conduita şi atitudinea educatoarei trebuie să demonstreze celorlalţi copii că i se acordă preşcolarului cu dizabilităţi aceeaşi valoare ca şi celorlalţi, respectându-se principiul democratic al valorii egale.

Educatoarea trebuie să evite compătimirea, mila sau alte conduite inadecvate care pot semnifica de fapt devalorizarea copilului cu dizabilităţi. De aceea, trebuie să exprime aceleaşi aşteptări şi să stabilească limite similare în învăţare, ca şi pentru ceilalţi copii din grupă. Ea trebuie să îşi asume rolul de moderator şi să promoveze contactul direct între copiii din grupă şi să direcţioneze întrebările şi comentariile acestora către copilul cu cerinţe educative speciale. De asemenea, trebuie să încurajeze şi să stimuleze ori de câte ori este nevoie pe aceştia, sădindu-le încrederea în forţele lor proprii, în propria reuşită în acţiunile întreprinse, evidenţiind unele abilităţi sau interese speciale lor în dezvoltarea şi sprijinirea cărora trebuie implicate şi familiile copiilor.

Copiii cu cerinţe educative speciale integraţi în programul grădiniţei dispun de o bună colaborare între educatoare, părinţi, psihologi (psihopedagogi) şi profesorul logoped.

Părinţii sunt parteneri la educaţie pentru că deţin cele mai multe informaţii despre copiii lor. Relaţia de parteneriat între părinţi şi grădiniţă presupune informarea părinţilor cu privire la programul grupelor, la conţinuturile şi metodele didactice, dar presupune şi şedinţe cu aceştia şi participarea lor la expoziţii, drumeţii, excursii, serbări, vizite, etc, în care sunt implicaţi proprii lor copii. Această relaţie a grădiniţei cu părinţii copiilor cu cerinţe educative speciale este necesară şi benefică, ea furnizând informaţional specificul dizabilităţii preşcolarului, precum şi date despre contextul de dezvoltare a acestuia. Părinţii informează şi despre factorii de influenţă negativă care ar trebui evitaţi (fobii, neplăceri, stimuli negativi, atitudini, care determină inhibarea / izolarea copiilor).

Angajarea şi responsabilizarea familiei în educaţia copiilor este fundamentală pentru reuşita participării în grădiniţă. La orice copil, în mod particular la copiii cu dizabilităţi gradul de interes şi de colaborare a părinţilor cu grădiniţa este cel mai adesea direct proporţional cu rezultatele obţinute de copii. De aceea, putem afirma că familia este primul educator şi are cel mai mare potenţial de modelare.
Grădiniţa are rolul de a sprijini familiile să aibă încredere în resursele proprii, să facă faţă greutăţilor cu care ele se confruntă.

Educaţia părinţilor şi consilierea au un rol important în integrarea copiilor cu afecţiuni de natură psihică, emoţională, ori de altă natură în grădiniţă.
Comunicarea părinte – educatoare, sau chiar comunicarea părinte – copil, în contextul integrării copilului în instituţia grădiniţei asigură un anumit echilibru.
Familiile dezorganizate au un mod caracteristic afectat de tiparul de comunicare, echilibrul familiei fiind sever tulburat de permanenta existenţă a conflictelor.

Familia este cea care poate influenţa copilul pe mai multe căi, iar rezultatele disfuncţiei familiale se situează între cei doi poli: hiperprotecţie sau neglijare. În familiile echilibrate comunicarea între membrii acesteia decurge fără perturbări. Prin informare, părinţii au descoperit cum să găsească şi să aplice soluţii eficiente în rezolvarea problemelor ridicate de copii.

De-a lungul anilor am lucrat cu preşcolari ce proveneau din diferite medii sociale: copii ce se bucurau de toate condiţiile unei vieţi lipsite de griji, dar şi cu copiii din familii monoparentale, dezorganizate, familii numeroase cu copii mulţi care nu-şi puteau asigura de cele mai multe ori traiul zilnic.

Printre aceştia s-au numărat copii cu tulburări/ deficienţe de limbaj şi comunicare, care au fost cuprinşi în activitatea de terapie logopedică desfăşurată de profesorul logoped, educatoarea desfăşurând în paralel o activitate susţinută pentru:

- dezvoltarea/ exersarea auzului fonematic şi a respiraţiei verbale;
- dezvoltarea vocabularului uzual/ funcţional şi exersarea comunicării;
- exersarea/ dezvoltarea psiho – motricităţii, motivaţiei şi afectivităţii.
Preşcolarii: T. R. cu diagnostic logopedic de rotacism şi suspect de Sindromul London – Down; T. F. C. cu diagnostic logopedic de dislalie poliformă, coordonare motorie deficitară, auz fonematic deficitar şi pronunţie infantilă cu omisiuni, înlocuiri, inversiuni; C. I. A. cu diagnostic logopedic de dislalie poliformă, pronunţie infantilă şi deprinderi greşite de pronunţie, au beneficiat de o atenţie deosebită prin intermediul terapiei logopedice, consilierii psihologice şi implicării familiei, împreună cu toţi aceşti factori reuşind să facilitez integrarea copiilor în grupa de preşcolari şi adaptarea lor la mediul grădiniţei.

Metoda principală de lucru cu preşcolarii a fost exerciţiul-joc de prevenire şi corectare a tulburărilor de vorbire la preşcolari.

Prin exerciţiu - joc copiii sunt atraşi, interesaţi, participativi, preluând uneori “jocul” şi în afara activităţilor organizate.

Exemplific prin câteva exerciţii - joc: Telefonul: ţrrr ……… sau ţîrrr…….; greierele: ţîrrr………..sau cri, cri…….cri……..; oprim caii: brrr………brr; Cocoşul: cucurigu!; etc.
Am organizat şi desfăşurat jocuri de exersare a pronunţiei corecte: „Spune la fel ca mine”, „Să facem ca vântul, ca şarpele, ca albina......”, „Ce se aude?”, „Cine vine?”; jocuri de atenţie şi de organizare spaţială: „Unde am aşezat păpuşa” etc; jocuri de analiză şi sinteză mentală: „Ghici cine lipseşte”, contribuind la dezvoltarea auzului fonematic, a aparatului fonator a deprinderilor de exprimare corectă, coerentă şi expresivă la aceşti copii.

Preşcolarul M.I diagnosticat cu autism, care prin natura sa, trăieşte în sine, cu sine; are propriile gânduri şi puncte de vedere; nu relaţionează în mod obişnuit cu ceilalţi, deoarece are dificultăţi în a înţelege dorinţele, emoţiile, atitudinile altora şi, de aceea ne apare egocentrici ori nepăsători. Am structurat un program de educare adecvată acestui copil, prin care, respectându-i nevoile şi posibilităţile, să-l aduc mai aproape de „lumea noastră”, să îi formez deprinderi sociale care să îi dea posibilităţi de integrare. În colaborare cu familia copilului am desfăşurat tehnici de formare a deprinderilor sociale concretizate în: joc de rol, înregistrări audio – video, imitaţie, jocuri creative, etc.

Am organizat cursul pentru părinţi „Educaţi aşa!” în cadrul Proiectului Naţional „Educaţia Părinţilor” care s-a dovedit a fi un mod de informare educaţională şi de sprijin acordat părinţilor aflaţi în dificultate privind educaţia copiilor. Scopul acestui curs a fost de a îmbunătăţi relaţiile dintre părinţi şi copii, comunicarea intra-familială, deoarece aceasta este condiţia dezvoltării sănătoase şi armonioase a copilului, de a preveni unele probleme grave de educaţie şi a unor probleme în comportamentul copilului.

Prin aceste curs consider că am contribuit la schimbarea mentalităţii părinţilor şi atitudinii lor faţă de copii ceea ce va determina educaţia corespunzătoare a acestora.

Pentru integrarea cu succes a copiilor cu dizabilităţi în învăţământul de masă, în grupele obişnuite de copii sunt necesare:

- Existenţa unor centre de resurse, informare şi comunicare;
- Formarea iniţială şi continuă a cadrelor didactice în problematica CES;
- Adaptarea ÅŸi flexibilitatea curriculum-ului (pre)ÅŸcolar;
- Evaluarea progresului şcolar al copiilor cu CES integraţi în grădiniţele obişnuite;
- Implicarea, încurajarea participării părinţilor, schimbul de informaţii, consilierea părinţilor în măsura solicitărilor şi a necesităţilor, mobilizarea resurselor disponibile şi competente.
<sub>Referinte:
- Revista „Învăţământul Preşcolar nr.3-4”, Bucureşti 2005;
- Revista „Învăţământul Preşcolar nr.1-2”, 2006;
- Revista „Învăţământul preşcolar în mileniul III”, Editura Reprograph, Craiova 2005;
- Ecaterina Vrasmas, „Introducere în educaţia cerinţelor speciale”, Editura Credits, Bucureşti 2004;
- Traian Vrasmas, „Învăţământul integrat şi/sau incluziv”, Editura Aramis, Bucureşti 2001;
- Traian Vrasmas, „Şcoala şi educaţia pentru toţi” , Editura Miniped, Bucureşti, 2004
sursa imaginii : freeschoolclipart.com</sub>

---

Tag-uri: factori, educare, incluziune, gradinita, educatoare, copii cu ces

---

Categorie: Educatie  - ( Educatie - Archiva)

Data Adaugarii: 17 December '07

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---