Relaţia individ-mediu exprimă dependenţa individului de mediul său (un mediu cosmografic, un mediu social, sau, în interiorul acestuia din urmă, un mediu familial, un mediu şcolar, un mediu al grupului restrâns, etc.). Copilul nou-născut se transformă, sub influenţa contactului social, dintr-o fiinţă pur biologică, într-o fiinţă umană superioară.

Procesul de socializare este un proces complex, reprezentând o serie de transmiteri de la grupul social către copil: forme de a gândi, de a memora, de a valorifica, de a se orienta.

Acest proces spectaculos de integrare în grup (de realizare a personalităţii), prezent în anii copilăriei, când fiinÅ£a umană are plasticitatea maximă, se continuă pe � �®ntreg parcursul vieÅ£ii. ÃŽn toate momentele vieÅ£ii sale, omul se află în faÅ£a unei realităţi (condiÅ£ii de mediu) care exercită influenţă asupra sa, impunându-i găsirea de soluÅ£ii, adoptarea unor atitudini, acÅ£ionarea.

Analiza condiţiilor de mediu – prin trecerea de la aspectele generale, formale şi oarecum comune tuturor copiilor, spre cele de detaliu, de diferenţă calitativă – indică faptul că nici un om nu s-a dezvoltat în condiţii identice cu altul. Diferenţele ce se constată între copiii ce aparţin chiar aceleiaşi familii sunt explicate, în parte, de statutul şi rolul fiecăruia dintre ei în grupul familial.

Factorul de mediu nu este un factor inert, el intervine permanent prin acţionări directe şi că, în realitate, condiţionează întregul proces de diferenţiere a persoanei, prin activarea aptitudinilor, profilarea intereselor, accentuarea unor forme de reacţii sau a unor conduite cu valoare umană. Considerarea personalităţii ca produs al culturii este o consecinţă a aprecierii rolului acesteia în desăvârşirea persoanei. Diferenţele existente între un copil dintr-un trib din junglă şi unul dintr-un stat industrializat nu sunt determinate de nivelul capacităţii generale sau al aptitudinilor speciale, ci de nivelul cultural al grupului social în care a crescut. De aceea, în aprecierea unui copil este firesc să ne întrebăm ce experienţă socială are; ce i-a oferit - sub aspect cultural, economic, moral, psihologic – localitatea, familia, şcoala; ce a întâlnit şi cum a răspuns situaţiilor în care s-a găsit.

Se poate pune, de asemenea, întrebarea : în ce măsură au eficienţă unele condiţii chiar excepţional de favorabile existente în familie (de exemplu: bibliotecă, relaţii sociale, confort), dacă respectivul copil rămâne străin de toate acestea ? Inadaptarea la condiţiile mediului face ineficientă orice acţiune îndreptată spre realizarea copilului.

- Ce şi cât primeşte copilul din ceea ce i se oferă ?

- De ce şi în ce măsură copilul este străin, inadaptat, fată de mediul său familial sau şcolar ?

- Este el inadaptat sau mediul prezintă elemente de dezintegrare morală, culturală, psihologică ?

Prin influenţele pe care le exercită asupra copilului, familia constituie o sinteză a unei triple dependenţe a acestuia faţă de părinţii săi : dependenţă biologică, dependenţă socială, întrucât familia reprezintă primul mediu social de dezvoltare şi, ca atare, facilitează stabilirea contactelor copilului cu societatea şi cunoaşterea propriei sale fiinţe; dependenţa educaţională, exprimată prin aceea că din primele luni de viaţă şi până la vârsta şcolară, copilul învaţă în familie mersul, vorbirea, contactul intuitiv cu mediul natural ambiant, primind, în esenţă, primele elemente de educaţie Îmbogăţirea socială şi educativă a copilului continuă pe măsură ce el pătrunde în alte medii sociale, îndeosebi în şcoală.

Cunoaşterea mediului familial în care se dezvoltă copilul condiţionează cunoaşterea complexă a personalităţii sale şi permite explicarea anumitor caracteristici, (cum ar fi : atitudinea faţă de muncă, randamentele şcolare, conduita în relaţiile cu colegii şi cu adulţii, formarea unor deprinderi şi cristalizarea unor interese) şi, în genere, surprinderea unor trăsături intelectuale şu de caracter.
Numai în familie copilul poate învăţa în mod inevitabil să dăruiască, să dea cu împrumut, să cedeze drepturile, să se devoteze, să ţină seama de vârsta şi particularităţile altora, să se intereseze de alţii; acolo, după exemplul părinţilor învaţă să dăruiască şi să iubească.

Pentru învăţător devine evident faptul că un copil supraprotejat în familie poate apărea în grupul de colegi lipsit de iniţiativă, incapabil de a lua singur o decizie, de a se afirma, ca un copil tăcut, retras. Alteori, autoritatea „desăvârşită” a părinţilor poate să formeze un copil revoltat, cu explozii de mânie, refractar ordinii şi disciplinei, cu abateri de la regulamentul şcolar. În situaţia în care părinţii acordă prea de timpuriu autonomie copilului, există riscul de a se ajunge la o rezistenţă faţă de orice formă de autoritate. Regulile clare de conduită, o corectă dozare a permisiunilor şi a restricţiilor, asumarea responsabilităţii faptelor, controlul şi libertatea acordată în anumite limite, toate acestea sunt fapte care se învaţă şi se impun în familie.

De atitudinea părinţilor depinde atitudinea copilului de a considera activitatea şcolară ca pe o problemă personală sau ca pe o problemă a familiei. Şcolaritatea solicită copilului eforturi, perseverenţă, muncă, îi provoacă griji, încordare, stres. Familia trebuie să manifeste înţelegere şi căldură faţă de copil. Cunoaşterea modalităţilor prin care familia intervine în formarea copilului permite şcolii acţiuni de îndrumare şi uneori de corectare a măsurilor luate de familie.

Dacă despre familie se spune că reprezintă prima şcoală a copilului, evidenţiindu-se prin aceasta rolul educativ ce ii revine şi pe care îl îndeplineşte în condiţiile unei solicitări naturale, factorul educativ de prim ordin rămâne însă şcoala, ca instituţie organizată în serviciul societăţii şi al individului, destinată formării tinerei generaţii.
Şcoala intervine prin acţiunile sale în procesul de maturizare al copilului, dirijându-l şi oferindu-i condiţii organizate de dezvoltare sub aspecte diferite: aptitudini intelectuale, afectivitate, sociabilitate, caracter, activitate. Ea este instituţia prin intermediul căreia societatea intervine în procesul de formare a membrilor săi, facilitând şi conducând procesul de integrare a acestora în viaţa socială. Participarea activă a copilului la acţiunea formativă exercitată de şcoală se evidenţiază prin acceptarea regimului de disciplină, frecvenţa regulată, atitudine corectă faţă de învăţător şi colegi, efort depus pentru pregătire.

Din analiza randamentului şcolar se pot distinge caracteristici importante ale structurilor de personalitate ale elevului, precum şi atitudinea generală a acestuia faţă de procesul de pregătire. Atitudinea familiei faţă de situaţia şcolară a copilului, aderarea ei la principiile educative ale şcolii colaborarea cu şcoala au un rol important în realizarea acordului optim şcoală-elev, dezacordul dintre şcoală şi familie putând influenţa negativ.

Un factor social îl constituie grupul de prieteni ai copilului. Uneori, integrarea în anumite grupuri neorganizate, poate îndepărta elevul de la preocupările şcolare, ceea ce determină scăderea interesului pentru însuşirea cunoştinţelor, căutarea altor căi de afirmare a personalităţii (snobism, vedetism în sport sau muzică, criticism violent, etc.). În acest caz elevul a ales alte valori care îndeplinesc funcţia de model pentru el. Cunoaşterea acestor forme poate scoate în relief echilibrul stabilit între diferitele dominante ale personalităţii şi explică prin aceasta relaţia existentă între elev şi şcoală. Rezolvarea acestor forme presupune mult tact din partea părinţilor şi a învăţătorului, tact ce trebuie să aibă la bază analiza vieţii psihice a copilului.

În asemenea cazuri se impune îmbogăţirea activităţii elevului în cadrul familiei şi al şcolii, în condiţii care să satisfacă necesităţile sale de afirmare şi de independenţă. Unele abateri neaşteptate de la conduita corespunzătoare îşi au în realitate originea în necunoaşterea sau tratarea greşită a unor evenimente ca : o banală observaţie făcută de părinţi, asistarea la o „scenă” familială, unele nedreptăţi, stări emoţionale. Nu trebuie considerat elevul izolat, ci elevul privit în interdependenţa lui cu ceilalţi factori. Atitudinea pozitivă sau negativă pe care o adoptă clasa în raport cu un elev poate condiţiona favorabil sau nefavorabil integrarea acestuia în colectivul respectiv.

Din analiza factorilor care contribuie la buna adaptare a elevului, a ritmului de realizare a greutăţilor pe care le întâmpină, se pot desprinde o serie de informaţii asupra aspectelor generale ale personalităţii acestuia, cât şi direcţiile de lucru cu elevul în vederea formării lui ca personalitate armonioasă.

Lecţiile de educaţie civică, concepute într-o manieră atractivă, motivată şi accesibilă, conţin setul de cunoştinţe necesare copilului pentru a deveni o persoană responsabilă, activ-participativă la viaţa socială. Ele trebuie să contribuie la formarea unui civism deschis marilor probleme ale societăţii şi ale timpului nostru.
_{sursa imaginii : freeschoolclipart.com}

---

Tag-uri: relatie, individ, mediu, familie

---

Categorie: Educatie  - ( Educatie - Archiva)

Data Adaugarii: 31 January '08

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---