Începând cu anul 1950, odată cu înfiinţarea "Federaţiei Mondiale a Surzilor", la majoritatea simpozioanelor, sesiunilor ştiinţifice şi întâlnirilor, un punct pe ordinea de zi erau şi mai sunt încă, problemele legate de integrarea în societatea auzitorilor a deficienţilor de auz, ceea ce vizează cu precădere ajutorul pe care societatea îl datorează egal tuturor membrilor săi.

În ultimele decenii se observă încurajarea tendinţei de integrare şi combaterea excluderii din fluxul educational principal. Argumentele integraţioniştilor sunt puternice şi în parte seducătoare, ei pornesc de la ideea că integrarea şi participarea sunt modalităţi de exercitare a drepturilor omului şi asigură o reală egalizare a şanselor. Copiii hipoacuzici ar avea atunci posib ilitatea de a primi o pregătire egală cu a tuturor având deci posibilitatea efectivă şi formală de a parcurge toate treptele învăţământului (primar, gimnazial, liceal sau profesional şi superior) alături de cei de o vârstă cu ei.

Principiul de bază este acela că toţi elevii dintr-o comunitate trebuie să înveţe împreună şi în măsura în care este posibil, să se ţină cont de diversitatea nevoilor speciale care nu trebuie doar recunoscute ci şi să li se asigure o educaţie de calitate. Integrarea este cel mai bun mijloc de a stabili solidaritatea între colegi, indiferent de gradul lor de normalitate, din această cauză şcoala de masă trebuie să primească toţi copiii, indiferent de particularităţile psihice, intelectuale, afective, sociale, lingvistice sau de orice alta natură. Totuşi, integrarea este un proces foarte complex care nu poate fi realizat doar prin simpla desfiinţare a învăţământului special şi includerea automată a copiilor cu CES în reţeaua şcolilor de masă. Eşecul unui astfel de demers este motivat de faptul că, prin natura deficienţei, nu toţi copiii sunt capabili să depăşească handicapul iar integrarea poate fi făcută pentru cei cu potenţiale intacte de dezvoltare intelectuală şi recuperare deplină tocmai pentru că presupune o interacţiune dinamică între cei ce se integrează şi mediul integrator care nu poate fi pur. Fiind o manifestare atitudinală, se ţine cont şi de faptul că, în majoritatea cazurilor, recuperarea spontană sub influenţa condiţiilor educative obişnuite, nu se ridică la un nivel suficient de ridicat de aceea includerea automată a copilului hipoacuzic în şcoala normală nu reuşeşte să elimine decalajele. Întrebarea care se pune este: poate fi înlăturat în întregime handicapul, decalajul care separă dezvoltarea psihică a normalului de cea a deficientului? Iar răspunsul este: uneori da, alteori nu. Acest răspuns este dat deoarece, deşi mediul este normal şi cu certe valori educative, copilul cu CES nu poate beneficia de acţiunea lui în egală măsură cu ceilalţi tocmai datorită deficienţei care solicită intervenţia educaţiei intensive, promptă şi cât mai precoce. Înainte de a fi integrat, copilul trebuie recuperat până la un nivel care să-i permită să facă faţă cel puţin la cerinţele minime ale învăţământului de masă.

Plasarea unui copil cu handicap auditiv într-un mediu şcolar obişnuit fără a lua unele măsuri speciale, poate avea consecinţe dezastruoase. Pentru ca integrarea să dea „roade” trebuie să ne asigurăm că ea este profitabilă elevului, că acesta are un minim de capacitate auditivă, care a fost depistată timpuriu şi protezată imediat astfel încât sa poată beneficia de resturile auditive, să fi fost plasat de la vârste foarte mici în colective normale care să-l accepte la început numai afectiv pentru ca mai târziu să o facă şi raţional, deoarece dacă sunt educaţi de la o vârstă mică, înzestraţi cu aparatura specială şi supuşi exerciţiilor de educare a auzului şi a vorbirii, se poate realiza recuperarea lor şcolară.

Integrarea cere introducerea de schimbări în construcţii, organizare şcolară, pedagogie, metode de evaluare , etică şcolară, recrutare de personal şi nu în ultimul rând în activităţile extraşcolare. Ea subliniază necesitatea colaborării şi coordonării activităţii medicale, şcolare, social-politice, economice, care să cunoască continuitate pe toate planurile.

În acest context, putem considera că există şi anumite trepte la nivelul cărora se discută de integrare: prima ar fi cea parţială, realizată prin contacte directe, în timpul liber, neorganizate, spontane şi de cele mai multe ori neintenţionate; a doua ar fi cea lărgită, prin participarea alături de normali la anumite discipline sau forme de activitate şcolară care nu pun probleme deosebite ; a treia ar fi integrarea totală în cadrul căreia hipoacuzicul ia parte la toate acţiunile educative în condiţii de egalitate cu normalul şi solicită o asistenţă psihopedagogică susţinută şi de înalt nivel educativ. În felul acesta se asigură integrarea nu doar din punct de vedere academic, ca participare alături de normali la educaţie, ci faptic, prin programe de susţinere.

Deontologia educaţiei ca problematică morală complexă ne obligă însă să spunem că, pusă foarte simplu, întrebarea” de ce să integram” este rareori argumentată altfel decât prin a reduce distanţa sau a evita segregarea, ceea ce este destul de puţin. Cei care susţin integrarea o fac din considerente mai mult umanitare: să nu se facă nici un fel de discriminare la nici un fel de nivel de vârstă între persoane. Părerile asupra integrării sunt însă diferite. Semnificativă este nevoia de a adapta şcoala astfel încât copilul să poată fi transferat de la specialistul defectolog la profesorul clasei. Numai când putem asigura accesibilitatea informaţiei şi interacţiunea interpersonală, ne putem aştepta ca scopurile umanitare să fie respectate în mod real.

Pornind de la aceste consideratii am socotit interesant de constatat care este percepţia, în momentul istoric determinat ca actual, celor mai implicate persoane în procesul instructiv educativ faţă de tendinţele care se manifestă ocupând un interval cuprins între integrarea totală şi necondiţionată şi segregarea organizată, legiferată. În aceasta intenţie am încercat să surprindem şi să consemnăm punctele de vedere ale celor care, în mod direct, sunt influenţaţi şi pot la rândul lor, influenţa demersul educativ: elevii hipoacuzici, părinţii acestora şi desigur profesorii din şcoala pentru hipoacuzici. Ca metodă am folosit chestionare atât cu răspuns la alegere cât şi cu răspuns deschis.

Întregul material are la bază concluziile extrase în urma aplicării chestionarelor şi a discuţiilor purtate cu toate aceste categorii de persoane, care au avut bunăvoinţa şi răbdarea să participe la studiu.Volumul eşantioanelor a fost de 50 de subiecţi.

Ca procedee de prezentare a datelor am utilizat reprezentări grafice (histograme) deoarece permit o examinare intuitivă a rezultatelor.

Rezultatele nu pot fi considerate decât un produs al momentului istoric şi social dat; ele vor suporta desigur transformări şi reorientări în timp, ceea ce le face valabile doar pentru secvenţa temporară şi spaţială pe care o cuprind.

Aceste puncte de vedere vor fi prezentate succesiv şi le consideram definitorii în oglindirea atitudinii faţă de orientările şi tendinţele de organizare a învăţământului pentru hipoacuzici. În prezentare pornim de la elevi la părinţi şi lăsăm pentru final părerea celor mai avizaţi şi competenţi, profesorii din şcoala pentru hipoacuzici.
_{sursa imaginii : freeschoolclipart.com}

---

Tag-uri: integrare, deficiente, surzi, invatamant, ces, hipoacuzici, handicap,

---

Categorie: Educatie  - ( Educatie - Archiva)

Data Adaugarii: 18 December '07

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---