In contextul unei educaţii integrale, acţiunea educativă ar trebui să vizeze cele duouă dimensiuni ale fiinţei umane: dimensiunea istorică şi dimensiunea cosmică - iar omul (educabilul) trebuie privit din perspectiva ontologică, gnoseologică şi acţional-axiologică.

Programa de limba şi literatura română, la clasele V-VIII ţinteşte către valori şi atitudini situate în sfera esteticului: cultivarea plăcerii de a citi, a gustului estetic în domeniul literaturii, cultivarea sensibilităţii prin receptarea operei literare, etc..
Prin orele de literatură elevii se familiarizează cu grila de literatură a textului epic, liric şi dramatic. Dimensiunea estetică, însă, este evidentă, cum evident e ste şi faptul că, textul literar este şi un pretext de a ne raporta la noi înşine, la lume, la un anumit mod de a acţiona, de a ne comporta în lume.

Aşadar, textul literar ne poate învăţa ceva despre noi înşine, despre cum trebuie să ne comportăm în lume, valorificându-l printr-o abordare hermeneutică ce presupune o implicare existenţială: înţelegerea schimbă conştiinţa celui ce înţelege: „Ceea ce interpretăm şi reuşim să înţelegem ne schimbă viaţa” afirma în cartea sa Aurel Codoban „Semn şi interpretare. O introducere postmodernă în semiologie şi hermeneutică”, Cluj-Napoca, Ed. Dacia, 2001.

1. În lucrarea sa „Eseuri de hermeneutică”, Bucureşti, 1995, Paul Ricoeur nota: „A înţelege înseamnă a te înţelege în faţa textului”, aşadar de la text la noi înşine.

Ne conoaştem reflectându-ne în oglinda lumii şi în ceea ce omul a construit ca discurs despre lume.
Textul devine astfel „medierea prin care ne înţelegem pe noi înşine”.
Demersul hermeneutic porneşte de la text şi se bazează pe citatul tip, paradigmatic, selectiv, reprezentativ şi simbolic. O interpretare corectă presupune în primul rând descifrarea sensului literal, primordial, de bază. Hermeneutica operează o ierarhizare a sensurilor şi semnificaţiilor textului, după profunzime şi importanţă.

Interpretarea este însoţită de coprehensiune, de înţelegere care nu se realizează decât „în propriul nostru sistem de cunoaştere şi în propriul nostru limbaj”.
Actul coprehensiunii presupune, în mod obligatoriu, o pre-judecată, o pre-înţelegere, ilustrat magnific de pascalianul îndemn „Nu m-ai fi căutat dacă nu m-ai fi găsit”, aşadar nu găseşti în ultimă instanţă, decât ceea ce cauţi.

A explica înseamnă a degaja structura, adică relaţiile interne de dependenţă care constitue statica textului, iar a interpreta înseamnă a înscrie gândirea pe calea deschisă de text, a merge spre „orientul „ textului, a-i urma mişcarea, de la ceea ce spune la lucrul despre care se vorbeşte.

Destinaţia lecturii este deci desăvârşirea textului ca rostire actuală; definind apropierea ca angajare personală a cititorului în contact cu textul. Paul Ricoeur afirmă că „interpretarea unui text se desăvârşeşte în interpretarea de sine a unui subiect care de acum încolo se înţelege mai bine; comprehensiunea textului nu este scop în sine, ci ea mijloceşte raportul cu sine al unui subiect care în scurtcircuitul reflecţiei imediate nu descoperă sensul propriei sale vieţi.”
Interpretarea este cea care deschide fiinţa către sine, hermeneutica fiind o ştiinţă şi o artă a interpretării.
Interpretarea nu înseamnă repetarea gestului creator, ci „revelarea structurii”.

Organism autohton, indepedent, intrinsec, opera, la descifrare, cere să fie „deschisă”, invită la dezvăliurea sensurilor.
Înţelegerea unui text este echivalentă cu o înţelegere de sine.
Personalizat, textul e oglinda interioară în care eul se priveşte pentru a se cunoaşte.

În eseul său ”Omul şi dublul său”, Nicolaie Balotă îşi justifică predilecţia sa pentru zonele morale ale literaturii, pentru ethosul creaţiei.
Ignorarea eticului este pentru critic la fel de primejdioasă ca şi ignorarea esteticului în comentarea textului literar. Pentru critic”omul este o fiinţă ameninţată; vrăjmaşii săi sunt deopotrivă, în afara şi în lăuntrul nostru. Gesturile care corup integritatea morală, estetică, socială a fiinţei sunt eşecuri ale umanului în om.”

În diversele componente ce alcătuiesc „trăirea umană”, „pasiunea” este calitatea suprem umană, calitatea cea mai de preţ a omului, şi cu atât mai mult a omului creator.
Nicolaie Balotă spunea:”numai ideea pe care o trăieşti cu toată fiinţa ta e adevărată”.

2. Pornind de la text la lume, notăm că textul oferă interpretării propunerea unei lumi.

Lumea operei este „realitatea universală aşa cum e văzută de o presonnă, e un sens personal al universului, o concepţie personală a vieţii....weltanschauung şi ethos; este un foarte personal mod de a interpreta mod.”

Dacă lumea ficţională este o alternativă (subiectivă) a lumi reale, dacă organizarea, configurarea lumii ficţionale este expresia strategiei autorului, atunci în şi prin textul-semn autorul propune un adevăr despre lume sau oferă soluţii existenţiale, iar cititorul poate avea acces la acest adevăr şi la aceste soluţii.
O întrebare prin care se efectuează saltul de la pragmatică la metafizică „de ce folosim din timpul nostru ca să concepem şi ca să interpretăm texte ficţionale ”şi-a găsit un răspuns exemplar la Umberto Eco care considera că oamenii trăiesc în marele labirint al lumii căruia omul, nu numai că nu i-a identificat toate cărările, dar nici nu a reuşit să-i exprime desenul total.
În universul lecturii trebuie găsit mesajul transmis de o autoritate auctorială.
Atâta timp cât se realizează transferul de la operă la realitate, oferind chei de lectură a lumii şi a sinelui, atunci lectura semnelor, (a lumii, a culturii) nu înseamnă o simplă risipire de sine şi o rătăcire în labirint.

3. În ceea ce priveşte relaţia „de la text la acţiune” acelaşi Paul Ricoeur făcea o observaţie pertinentă: ”acţiunea umană este asemenea unui text, o operă deschisă...şi acţiunea umnă este deschisă oricui ştie să citească.”
Teoria acţiunii prilejuieşte coprehensiune şi explicaţie ca şi teoria textului, aşa încât noţiunea de text este o bună paradigmă pentru activitatea umană, iar pe de altă parte, acţiunea este un bun referent pentru orice categorie de texte. Acţiunea umană este în multe privinţe, un cvasi-text. O acţiune lasă urme, „îşi pune pecetea.” Scrisul fixează, nu evenimentul rostirii, ci „rostitul vorbirii.” Ceea ce scriem, ceea ce înscriem este semnificaţia evenimentului de discurs, nu evenimentul ca eveniment. În cazul discursulşui scris, intenţia autorului şi cea a textului nu coincid. Şi în cazul acţiunii funcţionează o dialectică asemănătoare, potrivit căreia semnificaţia acţiunii se detaşează de evenimentul acţiunii. Citirea semnificaţiilor acţiunilor umane constitue o condiţie fundamentală a orientării în câmpul social. Înţelegerea acţiunii este o condiţie a angajării în istorie. Oricărei acţiuni îi este asociat un sens; ea nu este o făptuire întâmplătore. Orice săvârşire are un impact asupra societăţii, asupra cosmosului. Existenţa fiecăruia se împlineşte în săvârşirea unor acţiuni cu sens, care devin, prin aceasta, purtătoarele unor valori. Comportamentul uman este aberant, nesemnificativ, în lipsa unor norme care să-l fundamenteze, indiferent cum s-ar numi ele. Spre ilustrarea celor menţionate, propun un succint scenariu de lecţie, performat cu elevii clasei a VIII a, si un chestionar care ilustrează valori şi atitudini prin textul literar.
<sub>Referinte :
1. Aurel Codoban, “Semn şi interpretare, o introducere postmodernă în semiologie şi hermeneutică”, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2001.
2. Ovidiu Ghidirmic, “Studii de literatură română modernă şi contemporană”, Ed. Scrisul Românesc, Craiova, 2004.
3. Paul Ricoeur, “Eseuri de hermeneutică”, Ed. Humanitas,Bucureşti, 1995.
sursa imaginii : freeschoolclipart.com</sub>

---

Tag-uri: valori, atitudini, text literar

---

Categorie: Educatie  - ( Educatie - Archiva)

Data Adaugarii: 21 January '08

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---