Dacă ne referim la latura culturală a lumii rromilor şi la influenţele pe care aceasta le-a avut în amplificarea sau favorizarea fenomenului rasist putem spune că rromii au fost şi sunt chiar şi în prezent singura minoritate numeroasă, de altă rasă, de pe continentul european. Din punct de vedere cultural, ei sunt moştenitorii unui patrimoniu restrâns, total neeuropean, fără afinităţi cu specificul cultural din acest spaţiu. Pentru rromi limba a fost mereu un bastion al rezistenţei în faţa pericolului asimilării de către alte populaţii, întotdeauna sedentare şi cu o cultură scrisă, cu tradiţie îndelungată. Poate dacă nu ar fi avut acest argument al rezistenţei rromii ar fi fost de mult t
imp asimilaţi.
Este un lucru ştiut faptul că, în contactul a două culturi, întotdeauna învinge cultura superioară impunându-şi structurile şi sistemul de valori. Rromii au rezistat, în mod paradoxal, ca purtători ai unei culturi orale, neevoluate în sens tradiţional, faţă de culturile populaţiilor cu care au venit în contact. Acest lucru pare să contrazică principiul confruntării culturilor care spune că în asemenea contacte învinge cultura mai evoluată.
ÃŽn aparenţă, este valabil acest lucru dar, privită mai atent, această confruntare are două aspecte specifice: nu întotdeauna contactul rromilor cu alte populaÅ£ii poate fi numit „confruntare culturalăâ€. De cele mai multe ori a fost vorba de schimburi de informaÅ£ii superficiale, relaÅ£ii cu încărcătură peiorativă unilaterală, persecuÅ£ii, dispreÅ£ etc. Confruntare adevărată cu populaÅ£ia majoritară întâlnim doar la rromii vătraÅŸi, lăutari ÅŸi rudari. Ori, am văzut deja că aceste trei ramuri ale rromilor au sfârÅŸit prin a-ÅŸi pierde identitatea culturală păstrânduÅŸi-o doar pe cea antropologică. Nu întâmplător aceste populaÅ£ii sunt ÅŸi singurele ramuri sedentare ale rromilor, deci populaÅ£ii obligate de statutul lor să accepte confruntarea cu celelalte populaÅ£ii conlocuitoare. Un alt aspect care a făcut ca limba rromani să reziste totuÅŸi prin celelalte ramuri rrome ÅŸi să reprezinte un argument al rezistenÅ£ei acestei etnii sunt calitatea ÅŸi specificul acestei limbi. După cum deja demonstrează studiile existente rromii vin din India ÅŸi au moÅŸtenit o limbă care este o variantă a limbii sanskrite. Singurul lucru nestudiat încă suficient este acela al consistenÅ£ei relaÅ£iei limbii rromanii cu limba mamă - sanskrita. ÃŽn acest moment pot să spun că, în urma unor comparaÅ£ii făcute între cele două limbi, am ajuns la concluzia că relaÅ£ia acestora este extrem de strânsă atât la nivel lexical cât ÅŸi la nivelul structurilor gramaticale. Ori tocmai această înrudire de esenţă a limbii rromani cu cea sanskrită, în care s-a creat o mare cultură scrisă, poate să explice rezistenÅ£a de excepÅ£ie a acestei limbi în faÅ£a altor limbi ÅŸi culturi. Standardul unanim acceptat pentru o limbă primitivă, în care nu s-a creat cultură scrisă, este un lexic de 2-3.000 de cuvinte ÅŸi structuri gramaticale precare. Dar limba rromani are, în limbajul uzual, 8-9.000 de cuvinte ÅŸi structuri gramaticale identice cu cele sanskrite. Iată un alt argument serios privind consistenÅ£a ÅŸi originea nobilă ale limbii rromani. ÃŽn acelaÅŸi timp, putem spune că această limbă, deÅŸi nu s-a manifestat printr-o cultură scrisă, prezintă deschideri excepÅ£ionale spre aÅŸa ceva ÅŸi nu cred că ar fi de mirare dacă în viitor limba rromani ar deveni o punte de legătură a limbilor europene cu aÅŸa numitul fond lingvistic indo-european.
Printre posibilităţile de integrare a rromilor în societate este şi aceea a asimilării culturale a acestei etnii, idee, se pare, cultivată îndelung şi de comunişti. Se pune întrebarea dacă ea are astăzi o justificare sau viabilitate în lumea actuală?
În variantă exclusivistă, ea în mod evident nu are viabilitate. Există un fenomen natural de asimilare culturală, parţială sau totală, a unui număr restrâns de indivizi din etnia rromă. Cele mai expuse acestui fenomen sunt categoriile de rromi mai integrate social, cele aflate într-o comunicare permanentă cu majoritarii. Mă gândesc, în special, la lăutari, fierari, florărese, diverse categorii de meşteşugari etc. Aceştia, deşi nu îşi neagă apartenenţa la etnia rromă, în mare măsură nu cunosc limba propriului neam şi nici nu manifestă vreo tendinţă pentru a o învăţa. Ei îşi educă copiii în spiritul culturii române şi al valorilor europene deşi nu-şi dezic nici o clipă apartenenţa la etnia rromă. Această categorie de indivizi prezintă un grad avansat de românizare deşi mai redus decât al rudarilor dar un grad deplin de integrare socială. Dacă această categorie de persoane prezintă o adeziune benevolă la cultura majoritarilor, ar fi cu totul regretabil să constatăm, la nivel politic, tendinţa de asimilare culturală a minoritarilor. Acest fenomen a fost foarte uşor evidenţiabil în comunism şi, practic, inexistent în prezent.
Dacă o asimilare culturală a etniei rromani nu este de dorit, aceasta fiind un proces profund nedemocratic, se pune întrebarea dacă nu cumva interculturalitatea ar fi o soluţie demnă de încurajat?
Interculturalitatea reprezintă o variantă de dorit pentru populaţiile care convieţuiesc aşa cum multiculturalitatea reprezintă o soluţie în cazul conlocuirii unor populaţii. De fapt cred că ambele variante ale culturalităţii corespund unor stadii de integrare a populaţiei rromani în viaţa populaţiei majoritare. Astfel multiculturalitatea corespunde conlocuirii în sensul de locuire împreună adică derularea vieţii în acelaşi loc fără a se presupune pentru aceasta decât o tolerare reciprocă în cadrul unor reguli bine stabilite şi, în mod necesar, respectate de către toţi cei implicaţi în context. Convieţuirea presupune în schimb vieţuirea în comun, după aceleaşi reguli, împreună, atitudinea de tolerare fiind în acest caz fără sens. În cadrul acestei abordări, convieţuirea apare ca o consecinţă a conlocuirii, ca o prelungire, în variantă superioară, a acesteia. După cum vedeţi, eu încerc o redefinire a cuvântului toleranţă, purtător al unor conotaţii peiorative, până în prezent cu sensul de: suportat, acceptat în mod concesiv, cu statut de inferiorioritate, supus unei inevitabile precarităţi etc. În concepţia mea toleranţă înseamnă: reciprocitate bine definită prin înţelegere şi, în situaţii speciale, solidaritate umană dincolo de identitatea etnică. În acelaşi timp, convieţuirea, pe lângă vieţuirea împreună presupune interculturalitatea aşa cum conlocuirea, pe lângă sensul de locuire împreună presupune multiculturalitatea.
Am vorbit deja despre profundele deosebiri dintre cultura rromani, de origine asiatică, aproape primitivă, nescrisă, incompatibilă din multe puncte de vedere cu cea europeană, evoluată şi rafinată. Este firesc sa ne întrebăm, în ce măsură există, totuşi, similitudini şi compatibilităţi între cele două forme de cultură?
O compatibilitate demnă de evidenţiat, la nivel cultural, este dată de sistemul de valori etico-religioase „bine-rău†existent atât în cultura rromă tradiţională cât şi în cea europeană prin filiera religioasă. Astfel rromii, prin tradiţie, cred în două principii: Del (principiul binelui) şi Beng (principiul răului) dar care se manifestă cu potenţialităţi echivalente în lumea înconjurătoare spre deosebire de creştinism unde, deşi există aceleaşi valori, binele este predestinat să învingă. Această asemănare în construcţia sistemului de valori morale atât la rromi cât şi la creştini a făcut posibilă adoptarea cu uşurinţă de către rromi a religiei creştine cu întreaga ei structură de valori şi simboluri. Iată o posibilă „poartă†spre compatibilizarea celor două lumi. Sigur că doar prin educaţie rromii pot fi, într-o primă fază, făcuţi să accepte, ca opţional, în paralel, sistemul de valori europene. Într-o a doua fază, valorile acestui sistem se vor întrepătrunde cu cele tradiţionale rromani ducând la o sinteză compatibilă într-un grad înalt cu sistemul valorilor europene.
O altă preocupare în cadrul tematicii rrome, despre care s-a vorbit mult în ultimii ani, este problematica marginalizării şi automarginalizării ca realităţi ale lumii rromilor şi, de aici, necesitatea eliminării acestor tare ale vieţii sociale în care sunt implicaţi atât de mult aceşti minoritari. Abordarea acestei teme corespunde unei realităţi şi unei necesităţi şi necesită o abordare profesionistă, tehnică şi eficientă.
Discutarea semnificaÅ£iei exacte a acestor termeni este imperios necesară. Din păcate, în modul în care a fost până în prezent abordată, tema a fost ÅŸi compromisă rapid prin subiectivitate ÅŸi necunoaÅŸtere. Ceea ce a fost tratat până în prezent este doar „vârful aisberguluiâ€; în spatele a ceea ce se vede există secole de istorie, tradiÅ£ie, oprimare, condiÅ£ii specifice de evoluÅ£ie, specific rasial ÅŸi cultural ÅŸi, în consecinţă, este riscant să te pronunÅ£i asupra unor fenomene cu aÅŸa o vechime ÅŸi continuitate cunoscând doar aparenÅ£ele de manifestare a lor.
Marginalizarea se impune ca unul dintre cele mai actuale şi sensibile subiecte referitoare la lumea rromă. Putem spune acest lucru deoarece, în mod frecvent, acest subiect fiind abordat în totală necunoştinţă de cauză, în consecinţă concluziile sunt distorsionate, în neconcordanţă cu realitatea şi, prin aceasta, periculoase pentru echilibrul social din orice comunitate în care există şi rromi. În concepţia mea atât marginalizarea cât şi automarginalizarea, ca reacţie derivată, trebuie tratate ca fenomene complexe, cu amplă derulare în timp, în plan social, fără a fi neglijate rădăcinile lor culturale, rasiale, psihologice, juridice şi politice. Astfel, marginalizarea apare ca o permanenţă a condiţiei sociale a tuturor rromilor din lumea europeană, indiferent de condiţia lor de robi fără drepturi şi speranţă sau nomazi rătăcitori prin lume. Este singurul fenomen care caracterizează toate comunităţile rrome, fără excepţie. Astfel, rromii sedentari au fost marginalizaţi social şi cultural printr-un statut special, altul decât al majoritarilor, iar rromii nomazi au fost marginalizaţi prin prigoană, restricţii şi neincludere în viaţa socială. Automarginalizarea este doar un reflex nefast datorat permanentizării marginalizării şi necomunicării, realităţi care au marcat viaţa comunităţilor rromani din România şi nu numai. Din cauza marginalizării permanente mulţi dintre etnicii rromi au pierdut capacitatea de a se racorda firesc la context ajungând să aibă o atitudine de reţinere faţă de acesta şi, prin neimplicare să ajungă la automarginalizare. Se prefigurează, astfel, soluţia tratării cauzelor acestor fenomene şi nu a efectelor lor, aşa cum se încearcă astăzi în cele mai multe demersuri. Referinte :
Achim, Viorel. (1998). Ţiganii în istoria României. Bucureşti: Editura Enciclopedică.
Cherata, Lucian. (1993). Istoria ţiganilor. Bucureşti: Editura Z.
Cherata, Lucian. (1999). Ţiganii. Istoric, specific, integrare socială. Craiova: Sibila.
Cherata, Lucian (2005). Integrarea europeană şi problema romilor. Craiova: Arves.
Cozannet, Françoise. (1973). Mythes et coutumes des tsiganes. Paris: Payot.
Everac, Paul. (1992). Reacţionarul. O minoritate ameninţătoare. Bucureşti: Editura Românul.
Fraser, Angus. (1998). Ţiganii. Bucureşti: Humanitas.
Pons, Emmanuelle. (1999). Ţiganii din România-o minoritate în tranziţie. Bucureşti : Compania.
Potra, George. (1939). Contribuţiuni la istoricul ţiganilor din România. Bucureşti : Fundaţia Regală.
Uniunea Europeană (Proiect finanţat prin PHARE), Ghid de practici pozitive pentru educaţia copiilor rromi (2004), Rromani Criss
sursa imaginii : freeschoolclipart.com/
Dacă ne referim la latura culturală a lumii rromilor şi la influenţele pe care aceasta le-a avut în amplificarea sau favorizarea fenomenului rasist putem spune că rromii au fost şi sunt chiar şi în prezent singura minoritate numeroasă, de altă rasă, de pe continentul european. Din punct de vedere cultural, ei sunt moştenitorii unui patrimoniu restrâns, total neeuropean, fără afinităţi cu specificul cultural din acest spaţiu. Pentru rromi limba a fost mereu un bastion al rezistenţei în faţa pericolului asimilării de către alte populaţii, întotdeauna sedentare şi cu o cultură scrisă, cu tradiţie îndelungată. Poate dacă nu ar fi avut acest argument al rezistenţei rromii ar fi fost de mult t
imp asimilaţi.
