Educaţia interculturală este cea care susţine integrarea socială a grupurilor minoritare în mod „paşnic” fără ca acestea să fie nevoite să renunţe la propria identitate. În cadrul culturilor mozaicate de astăzi trebuie să acceptăm ideea că orice grup socio-cultural poate contribui la îmbogăţirea vieţii comunitare prin schimbul de elemente identitare, prin dialog şi implicare a tuturor membrilor comunităţii multiculturale.

Educaţia interculturală îşi propune să pregătească indivizii şi societăţile pentru o mai atentă deschidere spre dimensiunea culturală a existenţei lor. În condiţiile sporirii contactelor, interacţiunilor posibile, se pot decela două mari s eturi de obiective ale şcolii interculturale:

- Păstrarea şi apărarea diversitatii culturale a populaţiei scolare. Scoala, ca instanţă d etransmitere a valorilor, se va centra pe pluralitatea culturilor pe care mediul multicultural îl presupune. Trebuie evitată instituirea primatului unei culturi asupra alteia Acest obiectiv presupune două aspecte: pe d eo parte, vizează adaptarea educatului la mediul propriu, al regiunii, oraşului, culturii sale particulare, cu toate trăsăturile, iar pe d ealtă parte, acest tip de şcoală îli propune să asigure adaptarea educatului la mediu în condiţiile coexistenţei mai multor grupuri culturale. Se cer a fi vizate atât culturile familiale, cât şi cele înconjurătoare, ambientale. Trebuie vegheat ca şcolala să nu defavorizeze o cultură sau alta în numele unor relativisme explicite.

- Prezervarea unităţii şcolii. Specificitatea şcolii interculturale, privitor la atitudinile asimilaţionaliste sau multiculturaliste, constă în aceea că ea refuză să rămână închisă în false alternative, promulgând varianta culturii conjugate, a interacţiunii culturale. Acest tip de cultură îşi propune să privilegieze toate culturile ambientale, să le evidenţieze pe toate în diferenţele specifice, cu bogăţiile indispensabile. Civilizaţia construită de şcoală nu se prezintă ca o entitate fixă, cu o structură definitivă.

Aceste două seturi de obiective îngăduie specificări materializate în conduite interculturale concrete, precum:

1. Deschiderea spre altul, spre străin, spre neobişnuit. Această deschidere este dificilă, pentru că ne obligă să ne punem la încercare încrederea în noi, propria noastră viziune despre lume. Dar această interogativitate constituie iun prealabil indispensabil pentru capacitatea de a trăi experienţe noi.
2. Aptitudine ade a percepe ceea ce ne este străin. Avem obiceiul de a aranja ceea ce este străin după grile de lectură ce ne sunt proprii, de a nu percepe pe altul decât prin modul obişnuit de asimţi sau gândi.
3. Acceptarea celulilalt ca fiind altul . În întâlnirea cu alteritatea, avem obiceiul de a-l interpreta pe altul ca fiind similar sau identic , fie de a-l percepe ca pe un duşman şi ane îndepărta de el.
4. Trăirea situaţiilor ambigue, ambivalente. Situaţiile ambivalente ne derutează. Nu dorim ambiguitate. Ea ne provoacă frică. Aceste trăiri pot constitui preambulul acceptării diferitului.
5. Aptitudine afavorabilă de a experimenta. În linii generale, pretindem reţete, reguli bine fixate. Doar aşa ne simţim în siguranţă. Este posibil să ne apropiem de altul având curajul de a experimenta, explorând moduri existenţiale diferite.
6. Alungarea fricii faţă de altul. Sentimentul de xenofobie face parte din zestrea cea mai veche pe care istoria ne-a transmis-o. Această frică trebuie să dispară pentru a-l primi pe celălalt.
7. Capacitatea de apune în discuţie propriile norme. Privirea spre altul este determinată de sistemul referenţial spcio-cultural care ne transformă comportamentul. Cu cât ne dovedim mai incapabili să ne recunoaştem propriul sistem de referinţă, cu atât rămânem orbi sau insensibili faţă de ceilalţi.

Educaţia interculturală trebuie să ţină cont de diferitele stiluri de viaţă, să se adapteze la nevoile şi interesele fiecăruia dar să şi fie elaborată şi configurată pe principiul participării egale a tuturor celor implicaţi în procesul educativ. În acest scop, trebuie să existe spaţii în care imigranţii şi oameni cu diferite culturi să aibă posibilitatea de a se implica.

Egalitatea diferenţelor trebuie să fie baza educatiei interculturale. Pentru a acorda oportunităţi şi posibilităţi egale tuturor culturilor, pentru dezvoltarea fiecărei culturi şi identităţi educaţia interculturală trebuie să respecte diferenţele şi să promoveze egalitatea. Acest lucru contribuie la depăşirea inegalităţilor sociale.

Pentru o educaţie interculturală democratică, participanţii la procesele educative au dreptul să contribuie la definirea tipului de educaţie pe care îl doresc. Trebuie deasemeni să existe spaţii în care să fie posibilă participarea pe principiile egalităţii.

Programa trebuie să conţină o abordare interculturală, bazată pe valori ca solidaritatea, egalitatea şi respectul faţă de diversitate. Din acest punct de vedere, educatia interculturală trebuie să constituie baza luptei împotriva rasismului.

Problematica politicilor culturale, lingvistice, religioase şi a diversităţii etnice ar fi mult prea simplist pusă dacă s-ar reduce doar la combaterea discriminării, rasismului, excluderii sociale şi politice a minorităţilor etnice şi religioase din interiorul statelor membre ale Uniunii Europene şi toate acestea să se numească, simplu ,,învăţare interculturală”.

Se resimte aşadar nevoia unei puternice politici antidiscriminatorii, a recunoaşterii grupurilor minoritare etnice şi religioase (cu diversitatea moştenirii lor culturale), a unei oferte de participare democratică a acestora, a încurajării lor spre identificare sau cel puţin spre a simţi sensul apartenenţei la ţara în care s-au stabilit. Luând în considerare, din punct de vedere istoric conceptele asupra migraţiei şi integrării, dezvoltate de ţările vest-europene, concluzia amară la care s-a ajuns este că nici unul din aceste concepte nu a funcţionat atât de bine încât să genereze acest ,,sens al apartenenţei” nici cel puţin pentru a doua sau a treia generaţie de migranţi.

Desigur că sunt exemple ,,bună integrare” a migranţilor prin prisma criteriilor vizibile cum ar fi succesul în carieră sau competenţa lingvistică dar mulţi minoritari etnici şi migranţi nu se simt confortabil în cultura ţării gazdă deoarece competenţele lor multiculturale nu sunt recunoscute şi apreciate.

Deşi pare evident că societăţile adoptând principiul diversităţii au nevoie de un cadru politic corespunzător dezvoltării învăţării interculturale ca normă practică se regăseşte doar în unele ţări – în acestea în grade diferite – o tentativă de schimbare a paradigmei de la politicile integraţioniste, care forţează asimilarea la o politică globală a recunoaşterii reale a diversităţii culturale şi religioase şi a pregătirii unui spaţiu al dezbaterii interculturale pe baze incluzive.

În Europa contemporană – chiar şi la scară mondială – cerinţele pieţei muncii în ceea ce priveşte mobilitatea persoanelor, migraţia, fac din învăţarea interculturală „o afacere serioasă”. Un „exotic” care în mod obişnuit nu ameninţă sistemul de valori tradiţional al majoritarilor, devenind un vecin, un coleg, cere toleranţă şi chiar acceptarea diferitelor moduri de gândire, de manifestare şi de practicare a religiei. Nu sunt doar ritualuri culturale zilnice care produc consecinţe directe ci chiar valori culturale precum „primatul individului”, ca factor identitar, versus „primatul colectivităţii” ca factor asimilant. Primul este un concept mai ales vest-european, contrastând puternic cu ideea de asimilare, accentuând faptul că individul este parte a colectivităţii, pe când cel de-al doilea este un concept regăsit mai ales în culturile sud-europene.

Pentru mulţi oameni cărora nu li s-a permis sau n-au fost formaţi în a-şi dezvolta capacitatea de gândire critică, învăţarea interculturală nu va fi uşoară. Oricum cea mai importantă concluzie pentru cei angajaţi în procesul de formare şi educare este aceea că achiziţiile de cunoştinţe, formarea priceperilor şi deprinderilor şi modelarea atitudinilor culturale trebuie să se înfăptuiască interactiv. Deşi fiecare individ tinde să se concentreze asupra propriei identităţi culturale sunt potenţialităţi pentru o ,,învăţare transformativă”.
_{Referinte:
• Marcus, S. : Componenta didactică, Ed. All Bucureşti
• Şchiopu, U (1997): Dicţionar de psihologie, Ed. Babel, Bucureşti
• Cucoş, C. : Educaţia. Dimensiuni culturale şi interculturale, Ed. Polirom, Iaşi
• Cozma, T.(2001) : o nouă provocare pentru educaţie: interculturalitatea, Ed. Polirom, Bucureşti, 2001
sursa imaginii : freeschoolclipart.com}

---

Tag-uri: educatie interculturala, integrare, incluziune, rromi, minoritati

---

Categorie: Educatie  - ( Educatie - Archiva)

Data Adaugarii: 18 December '07

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---