Studiul limbii şi literaturii române în întregul învăţământ obligatoriu are ca obiectiv central dezvoltarea competenţelor elementelor de comunicare, orală şi scrisă, ale elevilor, precum şi familiarizarea acestora cu texte literare şi nonliterare semnificative vârstei lor.

Schimbările care au loc în toate domeniile vieţii sociale, au afectat în primul rând viaţa şcolară, astfel încât noile prevederi ale şcolii moderne propun ca toţi elevii să aibă şanse la educaţie şi să li se ofere posibilitatea de a fi integraţi în societate. Totuşi acest lucru devine uneori destul de dificil atunci când elevul suferă de anumite deficienţe care fac aproape imposibil accesul lui la educaţie.

Tocmai de aceea, conform principiului respectării particularităţi lor individuale ale elevului, şi educaţia trebuie adaptată la nevoile copilului. Astfel comunicarea didactică capătă din ce în ce mai mult valenţele unei comunicări terapeutice, devine mai profundă, căpătând forma comunicării totale prin tot felul de mijloace care îi sporesc eficienţa: jocul, modelarea, comunicarea cu ajutorul imaginilor sau a gesturilor.

Caracteristicile copiilor cu deficienţă mintală fac uneori imposibil însuşirea unei modalităţi de a comunica eficient, rămân la anumite etape ale comunicării, la cea concretă, de exemplu, neputând depăşi anumite limite determinate de propriul deficit cognitiv. De aceea cadrul didactic trebuie să identifice numeroase modalităţi de a transmite informaţia şi de a obţine feed-backul. Acesta din urmă va fi de multe ori oferit în manieră non-verbală trebuind interpretat pentru a şti cum urmează să acţionăm. Tocmai de aceea, unul dintre elementele importante ale procesului terapeutic-educativ realizat în cadrul şcolii speciale este acela al echipei interdisciplinare, al parteneriatului funcţional pentru o mai bună adaptare a metodelor la specificul elevului.

Studiul de ca caz evidenţiază modul în care problematica elevului cu deficienţă mintală şi deficienţe asociate este analizat secvenţial şi sunt adaptate metodelor şi strategiilor didactice tocmai în vederea realiării unui demers terapeutic-educativ eficient.

În cadrul comunicării urmărim câteva scopuri principale, şi anume: receptorul să ne citească/asculte cu atenţie mesajul; să ne înţeleagă mesajul; să accepte comunicarea cu noi: emiţătorul să poată produce schimbări asupra receptorului ( îmbogăţirea cunoştinţelor, schimbări atitudinale).

Comunicarea este procedeul prin care se transmite o informaţie între două persoane, între o persoană şi un grup şi între două grupuri de persoane.

Comunicarea este o necesitate vitală a omului, ea caracterizează fiinţa umană încă de la apariţia acesteia. Comunicarea evoluează odată cu societatea şi, ca să trăieşti în societate trebuie să comunici. Actul comunicării se constituie din procedeele şi mijloacele de transmitere a informaţiilor între persoane. Se cunosc patru moduri de comunicare:

a) directă – se desfăşoară între două persoane, fiind necesare anumite condiţii: emiţătorul şi receptorul să fie apropiaţi în spaţiu şi cei doi să se cunoască şi să folosească acelaşi cod;
b) indirectă – nu este necesară apropierea în spaţiu a partenerilor. Scrisul realizează un transfer vizual al mesajului şi asigură păstrarea acestuia în timp;
c) multiplă – răspândirea mesajului tipărit ( scrisul şi audiovizualul );
d) colectivă – emiţătorii sunt grupuri de indivizi care, prin intermediul purtătorului de informaţie, transmit mesajul altor grupuri, care la rândul lor, pot deveni emiţători.

În comunicarea şcolară, învăţătorul exercită influenţe sociale de natură educaţională asupra elevilor, îndeosebi în procesul de comunicare, care constă în schimbul de mesaje între interlocutori. Orice proces de comunicare presupune următoarele componente:

- sursa emiţătoare ( emiţătorul );
- codul utilizat ( verbal, nonverbal, proverbial );
- canalul de transmitere a mesajului ( auditiv, vizual, tactil );
- conţinutul şi forma mesajului;
- sursa receptoare ( receptorul ).
Comunicarea dintre elev şi profesor poate fi în acelaşi timp o comunicare de grup
( un schimb de mesaje între toţi subiecţii clasei ) şi o comunicare interpersonală ( un schimb de mesaje cu propria persoană ).

Comunicarea se referă la transmisie şi schimb de informaţii între oameni, la circulaţia de impresii, trăiri afective, judecăţi de valoare, comenzi cu scopul de a obţine modificări comportamentale la indivizi, manifestate, în reprezentările, cunoştintele acestora.

Comunicarea se realizează pe trei niveluri:
- logic;
- paraverbal;
- nonverbal.
Dintre acestea, (I. O. Pânişoară, 2004) nivelul logic (al cuvintelor) reprezintă doar 7% din totalul actului de comunicare; 38% are loc la nivel paraverbal (ton, volum, viteză de rostire...) şi 55% la nivelul nonverbal (expresia facială, poziţia, mişcarea, îmbrăcămintea etc.). Dacă între aceste niveluri nu sunt contradicţii, comunicarea poate fi eficace, în caz contrar mesajul transmis nu va avea efectul scontat.

Tipuri de comunicare:

* Comunicarea intrapersonală (comunicarea în şi către sine).
* Comunicarea interpersonală (comunicarea între oameni).
* Comunicarea de grup (comunicarea între membrii grupurilor şi comunicarea dintre oamenii din grupuri cu alţi oameni).
* Comunicarea de masă (comunicarea primită de sau folosită de un număr mare de oameni).

Comunicarea se realizează prin intermediul limbajului – formă specifică de activitate umană. A comunica înseamnă a supravieţui şi a învăţa pe alţii să supravieţuiască.
Comunicarea didactică vizează în principal înţelegerea, învăţătorul având un rol activ. El acţionează ca un filtru ce selectează, organizează şi personalizează informaţia.

Procesul de învăţământ este, prin excelenţă, un proces de comunicare, între cadrul didactic şi elevi având loc un permanent schimb de mesaje al căror scop principal este realizarea (atingerea) unor obiective pedagogice, în condiţii optime (adică la un nivel de performanţă cât mai înalt, dar cu cheltuieli minime de energie fizică şi nervoasă, de timp).

Comunicarea didactică poate fi definită ca un schimb de mesaje, cu conţinut specific, între cadru didactic şi elevi. Se realizează oral (cea. 70% din timpul desti¬nat instruirii), în scris, pe cale vizuală şi chiar prin gesturi.

Scopul comunicării didactice este multiplu:

- transmiterea şi asimilarea informaţiei;
- rezolvarea de probleme;
- formarea unor capacităţi, convingeri, sentimente şi atitudini ;
- adoptarea unor decizii referitoare la strategiile didactice, tehnici de învăţare,
- orientare şcolară şi profesională;
-evaluarea rezultatelor.

Comunicarea didactică este eficientă atunci când, atât profesorul cât şi elevii respectă anumite cerinţe:

a). ale profesorului:
- claritatea mesajelor;
- precizia acestora (evitarea formulării ambigue);
- utilizarea unui limbaj adecvat şi accesibil elevilor (potrivit nivelului lor de înţelegere, corespunzător vârstei);
- structura logică a mesajelor transmise;
- prezentarea interesantă a materiei predate;
- asigurarea unui climat adecvat comunicării.
b). ale elevilor:
- sa aibă capacitate de concentrare (pentru a putea recepţiona şi înţelege mesajul profesorului);
- să posede cunoştinţele anterioare necesare învăţării care urmează;
- să fie motivaţi pentru a învăţa (în general şi la un anumit obiect de studiu, în particular);
- să cunoască limbajele utilizate de profesor ( sau de calculator, în cazul instruirii asistate de acesta).

În scopul evidenţierii vorbirii expresive, se pot folosi următoarele mijloace fonetice şi sintactice:

a) intonaţia – cu cele două forme : modele intonative adecvate lexicului, organizării sintactice, tipului de propoziţie şi modele intonative neadecvate;
b) accentul – ca nivel de intensitate prin care se detaşează o anumită frază, un enunţ;
c) tempoul – lent, rapid, moderat;
d) pauza – introdusă spontan sau deliberat.
În comunicarea şcolară un rol important îl are comunicarea orală şi comunicarea scrisă.

Prin noua programă se reechilibrează ponderea exprimării orale faţă de cea scrisă precum şi ponderea de producere a unor mesaje proprii faţă de cele de receptare a mesajelor. Accentul se pune pe centrarea obiectivelor de formare a unor capacităţi proprii de formare a limbii în contexte concrete de comunicare. Comunicarea orală are influenţă asupra comunicării scrise. Cu cât un copil se va exprima mai bine oral, cu atât va întâmpina puţine greutăţi în comunicarea scrisă.

Desigur, între cele două tipuri de comunicare există unele deosebiri. În timp ce în comunicarea orală există un partener ( parteneri ), se asigură condiţii temporale sau spaţiale, iar emiţătorul poate apela la gesturi, mimică, limbajul corpului – importante pentru înţelegerea mesajului, în comunicarea scrisă emiţătorul şi receptorul sunt despărţiţi temporal şi spaţial, nu se poate folosi limbajul nonverbal, lipseşte forma de control prin reacţia spontană a receptorului. De asemenea, comunicarea scrisă presupune cunoaşterea regulilor de scriere, o anumită grijă pentru estetica redactării şi nu în ultimul rând, folosirea unui limbaj controlat şi controlabil din punctul de vedere al corectitudinii ortografice, gramaticale şi stilistice.

Până la intrarea în şcoală, atât în grădiniţă, cât şi în familie, precum şi în activităţile libere de joc, împrejurările în care copiii exersează verbalizarea în mod liber sunt frecvente. Odată cu intrarea în şcoală, rigorile procesului de învăţământ reduc simţitor ocaziile în care şcolarii pot să se exprime liber, să exerseze liber actul vorbirii. Totuşi, folosindu-se strategii diverse, în scopul exersării actului vorbirii, este important ca elevii să fie stimulaţi şi încurajaţi în a-şi reda liber observaţiile, impresiile, părerile, simţămintele.
Pentru a-şi exprima ideile şi a le face înţelese, elevul trebuie să dispună de un vocabular corespunzător.

Încă de la primele exerciţii de exprimare orală este necesar să se pretindă elevilor formularea corectă şi clară a propoziţiilor. De asemenea se urmăreşte înlăturarea din vorbirea copiilor a unor construcţii improprii, a unor cuvinte de prisos şi a expresiilor vulgare. Puritatea vorbirii, folosirea limbajului literar, stau permanent în atenţia învăţătorului prin înţelegerea expresiilor plastice din operele literare, folosirea în mod conştient în lucrările personale.
În activităţile pe care le desfăşurăm este necesar să ţinem seama de faptul că există modalităţi ineficiente de comunicare pe care trebuie să le eliminăm treptat pentru a putea realiza o mai eficientă comunicare cu copiii, cum sunt:

Critica–adică judecarea în sens negativ a comportamentelor, atitudinilor,acţiunilor copiilor ( “Numai tu eşti vinovat pentru ce s-a întâmplat” );
Etichetarea-caracterizarea persoanei şi nu a faptei ( „ca de obicei, eşti neatent, nici nu se putea altfel”);
Lauda evaluativă- evaluarea în termeni generali a unei persoane în scopul obţinerii unui beneficiu ( “ Ştii doar că întotdeauna ţi-am apreciat ideile, am încredere în tine, nu mă poţi refuza”);
Oferirea de sfaturi-oferi soluţii în locul altei persoane („Eu nu m-aş fi emoţionat ştiam eu ce să-i spun”)
Folosirea unor întrebări închise ,la care se poate răspunde printr-un singur cuvânt
( „Regreţi ce ai făcut?”)
A da ordine – a comanda unei persoane să facă ceea ce vrei tu să facă provocând reacţii de rezistenţă,agresive ( „Cere-ţi iertare imediat!”);
Ameninţarea –încercarea de a comanda acţiunile celeilalte persoane prin ameninţarea ei cu privire la consecinţele negative care vor urma ( „Faci ce spun eu altfel o vei păţi!”);
Moralizarea –se referă la faptul că spui altei persoane ce ar trebui să facă sau să nu facă,a ţine predici („Ar trebui să te oferi să ajuţi ,asta trebuie să gândeşti!”);
Argumentarea logică impusă –încercarea de a convinge cealaltă persoană prin argumente logice fără a ţine seama de implicarea emoţională a acestuia ( „Dacă nu-l iei în seamă nu mai suferi”).

Abaterea sau devierea-încercarea de a schimba cursul discuţiei de la preocupările celeilalte persoane la propriile preocupări ( „Nu te mai enerva mai bine spune-mi ce avem de făcut mâine!”).

O altă cauză care blochează comunicarea o reprezintă lipsa recunoaşterii şi exprimării emoţiilor atât prin însuşirea unor stereotipii sociale de tipul: „eşti bărbat, nu trebuie să plângi!”, cât şi prin negarea emoţiilor si sentimentelor proprii sau ale celorlalţi.

Se întâmplă adesea ca un copil, care e foarte degajat în mod obişnuit, pus într-o situaţie cu mare încărcătură emoţională să se blocheze sau să comunice cu greutate :să-şi uite poezia la serbare, să plângă, să nu-şi poată controla gesturile, să i se accelereze respiraţia.

Comunicarea nonverbala e foarte importantă : o îmbrăţişare, o mângâiere, o bătaie pe umăr,semnul victoriei sunt tot atâtea semne nonverbale pe care copilul le traduce în manifestări de încredere şi respect, la fel încurajările scurte care întăresc comportamentul, amplifică efortul de învăţare : „aşa, bine, mai încearcă, eşti pe aproape, asta e, bravo, aşa te vreau”.

Arta de a comunica nu este un proces natural ori o abilitate cu care noi ne naştem. Noi învăţăm să comunicăm . De aceea trebuie să studiem ce învăţăm ca să putem folosi cunoştinţele noastre mai eficient.

Orice comunicare implică creaţie şi schimb de înţelesuri. Aceste înţelesuri sunt reprezentate prin „semne” şi „ coduri” . Se pare că oamenii au o adevărată nevoie să „citească” înţelesul tuturor acţiunilor umane. Observarea şi înţelegerea acestui proces poate să ne facă să fim mai conştienţi referitor la ce se întâmplă când comunicăm.

Educatorului îi revine sarcina ca , pornind de la situaţiile cunoscute , obişnuite , să provoace exerciţii de comunicare , prin punerea în situaţii de comunicare. Asemenea exerciţii urmăresc ambele posibilităţi cu scopul de a se sprijini unele pe altele , ştiut fiind că , în realitate , actul de comunicare este ireversibil , irepetabil , iar reuşita lui nu poate fi neglijată. Nici o comunicare nu poate semăna cu cealaltă , chiar dacă are aceeaşi temă , aceeaşi eroi şi se desfăşoară în acelaşi loc. Deci , pornindu-se de la situaţii în general ştiute , se vor căuta forme şi strategii pentru neprevăzut.

Educatorul va preveni doar situaţiile traumatizante, intervenind pentru a aprecia că ceea ce s-a rostit , sugerat sau arătat nu este decât o variantă de interpretare ce poate genera efecte ca cele constatate , dar subliniind că mai sunt şi alte posibilităţi de analiză , oferindu-se exemple şi solicitându-se identificarea altora.

Neobişnuitul poate fi ameliorat prin ştiinţa întâlnirii cu el. Comunicarea interpersonală şi de grup are farmecul provenit dintr-o percepere de transformare a noului în elemente complementare şi necesare celor deja cunoscute şi trăite. Educatorul pregăteşte aceste întâlniri , învăţându-i pe ceilalţi şi pe sine formule şi structuri , tactici şi metode de valorificare a mijloacelor şi atribuţiilor de care dispune. Asemenea oricărei învăţări , învăţarea comunicării obligă la adaptări şi acomodări ( Piaget).

Până ce va şti ce face , copilul se va bucura de reuşitele şi nereuşitele altora. Bucuria se dobândeşte descoperind cu ajutorul educatorului ,că prin comunicare la fel ca prin frumuseţe , oamenii „se distribuie fără să se împartă” ( Noica) . Comunicând nu te sărăceşti de gândul transmis , ci, mai curând, te umpli de el.

Copiii trebuie să dobândească încă de la vârsta preşcolară capacitatea de a comunica cu cei din jur, de a-şi exprima în mod inteligibil: impresiile, gândurile, ideile – ceea ce va constitui o bază în activitatea şcolară de mai târziu. Folosind cuvintele, copilul dobândeşte mijlocul prin care poate realiza comunicarea cu cei din jur în forme superioare. Pe măsură ce îşi însuşeşte vorbirea copilul poate fi educat mai uşor.

Comunicarea didactică este o formă particulară a comunicării educaţionale şi presupune o interacţiune cooperantă.
În mediul educaţional, comunicarea este influenţată în forme, mijloace şi conţinut de scopurile specifice acestui domeniu de activitate.
Comunicarea în clasa de elevi are specificul său, determinat de cadrul instituţional în care se desfăşoară şi de logica specifică activităţii dominante – învăţarea.

Pentru copil – cuvântul ţine locul explicaţiei şi al justificării. Limbajul copiilor este egocentric şi socializat.

Randamentul comunicării didactice nu se reduce la formularea conţinuturilor verbale. Dacă prin componenta verbală se exprimă un anumit conţinut în acelaşi timp, prin componenta para şi nonverbală se exprimă atitudini. Prin orientările lor atitudinale, pozitive, neutre sau negative, educatoarea şi preşcolarul potenţează sau frânează comunicarea sau anulează efectele conţinutului didactic.

Comunicarea para şi nonverbală pregăteşte terenul pentru comunicarea verbală. S-a demonstrat că informaţiile recepţionate pe un fond afectiv pozitiv sunt mai bine reţinute, în timp ce un climat afectiv stresant (frică, neplăcere, efort excesiv) facilitează uitarea.

O comunicare complexă (verbală, paraverbală şi nonverbală) uşurează îndeplinirea unor sarcini diferite prin realizarea lor concomitentă dar şi prin mijloace diferite.

Folosirea multicanalităţii în transmiterea şi receptarea mesajului facilitează prelucrarea şi reţinerea unei mari cantităţi de informaţii şi, în acelaşi timp, sporeşte varietatea şi atractivitatea actului de comunicare.

Combinarea variată şi convergentă a mesajelor verbale, paraverbale şi nonverbale, poate reprezenta un spor de claritate.

Comunicarea divergentă poate produce confuzii, nesiguranţă şi chiar refuzul conţinuturilor transmise. Ceea ce nu ne interesează pe noi şi ceea ce nu ne pasionează nu are de ce să-i atragă mai mult pe copii.

Comunicarea învăţător - copil nu se reduce la un schimb verbal care angajează, doar forţele intelectual, ea are şi o importanţă afectiv- emoţională. Subtextul emotiv al vorbirii, calitatea gesticii şi a mimicii vin să sporească forţa de influenţare educativă a conţinuturilor verbale.
D. Sălăvăstru (2004) arată că barierele care stau în faţa comunicării didactice sunt de o mare diversitate şi le sistematizează în funcţie de natura elementului structural afectat într-o relaţie de comunicare:
a) blocaje determinate de caracteristicile persoanei angajate în comunicarea didactică;
b) blocaje determinate de relaţiile social-valorice existente între participanţii la relaţia de comunicare didactică;
c) blocaje determinate de canalul de transmisie;
d) blocaje determinate de particularităţile domeniului în care se realizează comunicarea didactică.
Pentru perfecţionarea comunicării didactice, învăţătorul trebuie să cunoască şi să respecte anumite cerinţe:
- vorbirea corectă, deschisă şi directă (care previne sau reduce distorsiunea mesajelor);
- încurajarea feedback-ului din partea copiilor (pentru a cunoaşte în ce măsură mesajele transmise au fost corect recepţionate şi înţelese);
- ascultarea atentă, răbdătoare şi încurajatoare a me¬sajelor primite din partea preşcolarilor, concomitent cu efortul de a înţelege exact sensul acestor mesaje;
- folosirea mai multor forme de comunicare didactică pentru acelaşi tip de mesaje;
-repetarea mesajelor mai complexe.

Dacă trebuie să le comunice unor copii decizii, învăţătorul va avea grijă să facă acest lucru după o pregătire prealabilă a celor vizaţi, cu tactul necesar şi, în orice caz, să explice, să argumenteze (să moti¬veze) decizia, pentru ca aceasta (bună sau rea) să aibă şi o valoare educativă.
A fi educator înseamnă a avea cunoştinţe de specialitate temeinic (premisă necesară dar nu şi suficientă), dar şi a avea capacitatea de a le „traduce"didactic sau, altfel spus, posibilitatea de a şti „ce", „cât", „cum", „când", „în ce fel", „cu ce", „cui", oferi.

Randamentul comunicării didactice nu se reduce la stapânirea conţinuturilor verbale. Pentru contemporaneitate, a fi pedagog înseamnă, înainte de toate, a şti să explici, să etalezi clar în faţa elevilor un anumit conţinut, să clarifici şi să rezolvi metodic sarcini didactice, prin stăpânire a ceea ce Comenius spunea: „arta de a-i învăţa pe toţi totul”.

În procesul de formare la elevi a capacităţii de comunicare, învăţătorul trebuie să
facă dovada competenţei sale comunicative. Exprimarea sa trebuie :
- să fie întotdeauna corectă, clară, stimulativă, încurajatoare;
- să nu fie niciodată inhibitoare, jignitoare, supărătoare, iritantă, încărcată de reproşuri.
Aria informaţiilor pe care le stăpâneşte, în legătură cu procesul comunicării, să fie
cât mai cuprinzătoare.

Totuşi – în condiţiile didacticii actuale care aşează copilul în centrul educaţiei şi nu informaţia – cadrul didactic nu mai poate fi canalul prin care se scurg spre copil informaţii. Asimilând un conţinut didactic dat, copilul experimentează de fapt cu sine însuşi. Acest proces este unul complicat care necesită, ca o premisă obligatorie, asigurarea unui exerciţiu didactic adecvat, a unui univers în care copilului să-i fie recunoscut „dreptul” de a face „propriile” experienţe, de a încerca „propriile idei, de a greşi, de a avea „propriul” ritm, „propriile” preferinţe şi antipatii. ( Mircea Radu, Învăţământul primar, nr. 2-3/1998).
<sub>Referinte:
1. Pânişoară, Ovidiu-Ion, 2004, Comunicarea eficientă, Editura Polirom, Iaşi
2. Cucoş, Constantin, 1998, Pedagogie, Editura Polirom, Iaşi
3. Mircea Radu, Învăţământul primar, nr. 2-3/1998
4.Iacob, Luminiţa, 1998, Psihopedagogie pentru examenul de definitivat şi grade didactice, Editura Polirom, Iaşi
5.Şoitu, Laurenţiu, 1997, Pedagogia comunicării, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
sursa imaginii : freeschoolclipart.com</sub>

---

Tag-uri: comunicare, didactic, copil, deficiente, invatamant, nevoi speciale

---

Categorie: Educatie  - ( Educatie - Archiva)

Data Adaugarii: 19 December '07

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---