"Farmecul frumuseţii trupeşti şi al frăgezimii spirituale; nemărginirea speranţelor; abundent în planuri, dintre care fiecare e colosal şi de nemăsurat, şi fiecare pare realizabil chiar când e imposibil;...bucuriile prea dese şi prea grabnice; toate izvoarele optimismului deschise; visul pus mai presus de adevăr şi iubirea mai presus de viată. Intenţii nenumărate, dintre care totdeauna jumătate sunt eroice, jumătate criminale...Orice cadru e strâmt şi orice rău poate fi trecut printr-un salt. Orice idee e prea învechită şi orice autoritate e constrângătoare. Toţi oamenii sunt rivali şi toate nenorocirile se datoresc iubirii. Fiecare lege e tiranică, iar fiecare utopie e o idee."- I. DUCICI

Nu ne- am propus, prin fragmentul citat, să dăm o altfel de definiţie democraţiei şi nu ne propunem să abordăm această problemă din punct de vedere stilistic, lingvistic sau istoric. Dorim numai să evaluăm , pe cât se poate, problematica umanistă şi socială a mediului în care trăiesc copiii noştri, informaţiile care ajung la ei prin lumea adultă şi activitatea ei în sistemul actual, al unei democraţii care , se pare, nu-şi găseşte încă împlinirea. Schimbarea de după 1989 a avut un impact puternic asupra vieţii noastre sociale, politice şi sociale, impact resimţit cel mai acut de copii si tineri.

Trebuie început prin a spune un lucru simplu: vârsta este un efect al dezvoltării sociale; ea nu există în biologie decât ca potenţă, iar psihologic, ca mecanisme specifice. Din acest motiv, fiecare epocă istorică şi fiecare cultură îşi au vârstele lor. Pentru trăitorul într-o anumită cultură , vârstele se succed normal si apar ca fenomene de ordin natural, ca efecte ale creşterii copilului. ( În cadrul unui trib, de pildă, este firesc ca un copil să se nască, să fie crescut şi îngrijit în stare de dependenţă totală, apoi să continue să crească şi să se dezvolte până când, la un moment dat , devine pur si simplu adult.) Spre deosebire de societăţile tradiţionale, lumea modernă operează , în mod firesc, cu alte vârste, căci ele izvorăsc din însuşi individul care creşte şi, crescând, parcurge anumite stadii.

Unul dintre ele este, iată , vârsta preşcolară. Fie ca vorbim de un întreg proces de formare intelectuală, afectivă, volitivă sau caracterială, fie ca marsam chiar pe o petrecere practică şi utilă a timpului liber , copiii de vârsta preşcolară instituţionalizaţi în cămine sau grădiniţe, trăiesc din plin fenomenul democratic în aproape toate domeniile lui. Învaţă, ca şi cei mari de altfel , noi legi de a se adapta unui anumit stil, cel de a –şi asuma responsabilităţi, de a fi iniţiaţi, de a opta şi a-şi susţine punctul de vedere, de a se juca altfel decât „de-a baba oarba” sau de fi liderii grupului din care fac parte.

Glisăm spre Europa, dar până la dezmeticirea noastră din aceasta buimacă nădejde izbăvitoare, iată, chiar ea, lumea occidentală, plesnind de informaţie şi bunăstare, dă buzna peste sumbra noastră existenţă, ne copleşeşte cu amploarea serviciilor cyber-space, cu crocantele întâmplări ale tinerilor din Beverly Hills, încât o reexaminare a modului nostru tradiţional de a privi copiii şi tineretul şi problemele lor devine imperativă. Este greu acum, după ce am gustat din binefacerile Internetului, să mai operăm cu un învăţământ rigid, să mai întârziem într-o pedagogie pedantă, rece, austeră şi represivă. S-a solicitat atât de mult latura sapienţiala a învăţăceilor încât aproape s-a uitat de dimensiunea lor afectivă, emoţională, temperamentală. Partajul dintre înţelegere şi pasiune, dintre a şti şi a simţi n-a fost întotdeauna echitabil. De multe ori conştiinţa a fost redusă la o componentă – ştiinţa - , uitând sau ignorând avertismentul mereu reînnoit că „ ştiinţa fără conştiinţă este ruina sufletului”.

Nu trebuie sa fim partizanii ideii ca în învăţământul din apus sau de oriunde se învaţă mai temeinic decât la noi. Nicăieri conformismul vieţii moderne nu încurajează efortul, indiferent de natura lui. Însă, învăţământul modern de oriunde trebuie să dispună de un sistem indefectibil de triere si selecţie, ca accesul la informaţie trebuie mediatizat prin mijloace computerizate, ca aptitudinile trebuie să-şi găsească mai uşor calea spre împlinire, ca nici o capacitate evidentă nu trebuie să se îngrijoreze de pericolul diluării în anonimat. Oricâte perfecţionări i se vor aduce învăţământului, acesta nu creează valori, ci doar le descoperă şi le cultivă, le scoate din potenţialitate şi le proiectează într-un orizont de afirmare aurorală, le securizează şi le încredinţează unei forme de eficientizare sociala. De altfel acesta este si rolul educatorului, al dascălului care nu lasă să se desfăşoare nimic la voia întâmplării, de dragul unor diplome pe termen lung sau scurt. O formă elocventă prin care copilul, de la cea mai fragedă vârstă , ia contact cu libertatea de acţiune , cu deprinderea de a se conduce după propriile sale norme, fixate însa de îndrumătorul sau, şi , mai ales, cu visurile care se pot transforma sub ochii lui în realitate este tehnologia computerizată. Copilului de vârsta preşcolară şi şcolara îi este încredinţată această cucerire a secolului spre a-i modela drumul către universul fecund al cunoaşterii şi autocunoaşterii.

Omul este rezultatul evoluţiei ( asistate şi influenţate), a propriilor sale latente şi dispoziţii interioare. Toate implantarile (de idealuri , de principii, de norme si modele) ce se fac pe el poarta riscul respingerii, daca nu concorda, fie si intr-o forma tangenţială, cu propriile lui aspiraţii subiective. „Scopul educaţiei , spunea Herbert Spencer, este de a forma personalitatea”, iar personalitatea umană nu va putea fi înŢeleasă altfel decât în constituţia sa intelectiv- afectivă.

Ca şi familia, educatorul are o misiune deloc uşoară. El trebuie să descopere lumea în care de multe ori se cufundă copilul, să - şi facă simţită prezenţa acolo, să comunice şi să se comunice. În felul acesta se creează o punte ce va facilita dialogul dintre pedagog şi viitorul şcolar. Dovada aptitudinii şi eficienţei pedagogice este „arta” de a-i motiva pe copii pentru pregătire, de a le întreţine treaz interesul şi curiozitatea, chiar daca nivelul de dificultate al cunoştinţelor este crescut, iar unii dintre ei sunt mai puţin „dotaţi” şi receptivi. Această aptitudine presupune, indubitabil, un bun echilibru emoţional, imaginaţie , expresivitate şi caldură, dar , mai ales, iubire necondiţionată fata de copii.

Opţiunile morale , criteriile de valoare ale viitorilor şcolari sunt, în bună măsură, şi emanaţia personalităţii educatoarei, a clarităţii, coerenţei şi echilibrului ei axiologic. Să nu uităm că sensibilitatea morală şi puritatea copilului aşază „ sub lupa ” defectele morale şi comportamentale ale adultului. Dezinteresul, ostilitatea gratuită , hipercriticismul şi intoleranţa, meschinăria şi inechitatea, instabilitatea emoţională, suspiciunea şi lipsa de răbdare, rutina şi plictisul sunt taxate de copil la rându-i cu intoleranţă, dispreţ, ostilitate şi dezamăgire.

Oricât de neobişnuite ar fi schimbările ce ni le rezerva viitorul , oricât de alert s-ar relativiza totul – şi valorile, ţi cunoştinţele , şi normele – şi oricum am gândi modelarea omului viitor, educaţia nu-şi poate refuza funcţia empatica de a cultiva în subiect acel patrimoniu de simţire care să-l certifice ca om.

„Discipolul vine la tine să-ţi ceară. Tu trebuie să-l înveţi că n-are nimic de primit, că trebuie să crească. Discipolul vrea să devină iedera. Trebuie să-l laşi să fie ce trebuie să fie: chiar buruian. Şi cel mai frumos sfârşit al tău – fertilitate! - e să te năpădească buruienile.” – CONSTANTIN NOICA
_{sursa imaginii : freeschoolclipart.com}

---

Tag-uri: educatie, democratie, terapie sociala, umanism, mediu, social, dezvoltare, copii, informatii, formare

---

Categorie: Educatie  - ( Educatie - Archiva)

Data Adaugarii: 04 December '07

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---