Specificul educaţiei moral-civice este determinat, pe de o parte, de particularităţile moralei, ca fenomen social, care-i conferă conţinutul, iar pe de altă parte, de condiţiile sociopsihologice ce sunt implicate în realizarea ei. Morala socială acţionează din exterior asupra conştiinţei morale individuale a membrilor societăţii. Aceasta înseamnă că de la cea mai fragedă vârstă, omul, ca fiinţă socială, este angrenat, într-un ansamblu de relaţii morale practice, fiind, deci, subiect al acestora.

Putem spune că, din punct de vedere pedagogic, fiecare individ este şi rămâne permanent subiect al relaţiilor morale, indiferent dacă intră sau nu în sfera acţiunii educative. Ca membru al un ei comunităţi (familie, grup de prieteni, colectiv şcolar etc.) implicit este şi subiect al relaţiilor morale ce se constituie la nivelul respectiv. Educaţia moral-civică nu se va putea realiza independent de practica socială ce se manifestă în cadrul comunităţii, de întreaga activitate ce se desfăşoară aici.

Deducem de aici una din particularităţile educaţiei moral-civice, şi anume că ea se extinde nu numai asupra indivizilor ci şi asupra relaţiilor dintre ei.. Organizarea şi dirijarea acestor relaţii va avea repercursiuni asupra purtătorilor lor. Formarea subiectului moral, obiectiv al educaţiei moral-civice, ne apare ca o acţiune întegrală şi subsumată relaţiilor practic-umane ce se stabilesc în cadrul acesti comunităţi. Pe acest fond, individual se prezintă într-o dublă ipostază, de subiect al acestor relaţii şi de obiect al acţiunii educative ce se exercită asupra sa.

Unul din principalele cadre de construire a unor relaţii morale între indivizi este procesul muncii. În interiorul lui se cristalizează valori moral-civice noi, se sedimentează cele existente. Din acest motiv, educaţia moral-civică trebuie să includă formarea unei atitudini corespunzătoare faţă de muncă a viitorului cetăţean, subiect activ, participant conştient la viaţa socială. Prin intrarea în şcoală copilul trece de la un gen de activitate la altul, respectiv se substituie activitatea dominantă de joc cu cea de muncă (învăţătura). Cele două forme de activitate nu se exclud reciproc, din perspectiva dezvoltării ontogenetice ele ar putea fi considerate una în continuarea celeilalte. Unele jocuri se apropie de muncă, după cum unele munci pot avea caracter ludic. Consecinţele pedagogice al acestei observaţii ar putea fi concentrate în jurul a două idei principale: crearea condiţiilor pentru trecerea treptată de la activitatea de joc la cea de învăţare şi îmbinarea lor potrivit principiului că elevul să se joace muncind şi să muncească jucându-se.

Prin conţinutul său învăţarea răspunde parametrilor fundamentali ai muncii, implică un proiect, solicită efort şi se încheie cu obţinerea unor rezultate concrete. În consecinţă, prin analogie cu structura de ansamblu a muncii vom considera că şi elevul în procesul învăţării se află într-o triplă ipostază, de subiect, instrument şi beneficiar. Ca şi activitatea de muncă, învăţarea antrenează întreaga personalitate a copilului, solicitând efort din partea acestuia pentru învingerea unor obstacole interioare sau exterioare. Este vorba în acest caz de ansamblul însuşirilor şi capacităţilor (aptitudini, funcţii cognitive, trăsături temperamentale, particularităţi de voinţă, însuşiri caracteriale, manifestări ale afectivităţii) implicate în procesul învăţării. Întrucât învăţarea, spre deosebire de joc presupune efort, nu se declanşează de la sine, de regulă, copiii ca şi adulţii manifestă tendinţa de a evita greutăţile. Rezultă deci că activitatea de învăţare – ca variantă specifică a muncii – impune o solicitare psihică totală. Asigurarea unui nivel optim de solicitare, prin măsuri didactice adecvate, reprezintă axa în jurul căreia se concentrează întreaga organizare pedagogică a învăţării.

Ca latură a educaţiei moral-civice, atitudinea faţă de muncă include un sistem de idei, concepţii, convingeri, stări de spirit privitoare la valoarea socială şi individuală a muncii, precum şi diferitele manifestări comportamentale ce se exprimă în procesul muncii. Ea este rezultatul interiorizării inperativelor moralei sociale privitoare la muncă. Menirea educaţiei este de a mijloci acest proces. Moralitatea muncii este deopotrivă şi produs dar şi factor activ al formării personalităţii morale.

Atitudinea faţă de muncă se constituie treptat de-a lungul dezvoltării ontogenetice a copilului prin pătrunderea sensului normelor morale implicate în procesul muncii, prin acceptarea cerinţelor pe care le impun, prin adoptarea unei conduite în concordanţă cu semnificaţia morală pe care societatea o atribuie muncii. Atitudinea faţă de muncă este o componentă sintetică a personalităţii morale, ea condensând într-un tot unitar cerinţele unei game largi de norme morale. Aproape nu există normă morală care să nu aibă tangenţă cu atitudinea faţă de muncă. Din această cauză ea reprezintă şi un criteriu de apreciere valorică a personalităţii.

Finalităţile pedagogice ale formării atitudinii faţă de muncă includ: formarea conştiinţei privitoare la valoarea social-umană a muncii şi formarea conduitei participative la procesul muncii.

Primul aspect include anumite componente de natură cognitivă şi afectivă. Astfel, din punct de vedere cognitiv se urmăreşte elaborarea unui ansamblu de reprezentări şi noţiuni privitoare la diferite aspecte concrete ale muncii, ca şi a înţelegerii faptului că munca reoprezintă nu numai izvorul progresului civlizaţiei omeneşti, ci şi principalul mijloc al devenirii personalităţii umane. Detaliind acest aspect se poate evidenţia că toate bunurile materiale şi spirituale sunt rezultatul muncii, că ele înglobează strădaniile şi eforturile generaţiilor anterioare, că multe dintre ele s-au obţinut cu mari sacrificii, că toate aceste bunuri sunt rodul muncii creatoare a oamenilor.

Înţelegerea valorii social-umane a muncii presupune un larg orizont de cultură generală şi profesională, cunoştinţe şi convingeri morale privitoare la posibilităţile nelimitate pe care le oferă munca în afirmarea liberă a personalităţii umane în toate domeniile vieţii sociale. Sensibilizarea cunoaşterii şi înţelegerii de către elevi a tuturor acestor aspecte se realizează prin declanşarea trăirilor afective, respectiv a unor dispoziţii şi sentimente pozitive cum ar fi bucuria muncii, admiraţia faţă de produsele muncii oamenilor, satisfacţia împlinirilor şi succeselor obţinute, dorinţa de a desfăşura o muncă creatoare etc.

Atitudinea faţă de muncă nu se restrânge doar la cunoaşterea valorii socio-umane a muncii, la intenţia sau dorinţa de a munci, ea presupune în aceeaşi măsură şi capacitatea operaţională a muncii, întemeiată pe convigerea necesităţii de a face acest lucru. Componenta operaţională a conduitei presupune priceperi, deprinderi şi obişnuinţe de muncă, asociate cu trăsături de voinţă şi caracter, indispensabile mobilizării resurselor interne în vederea învingerii obstacolelor ce se interpun pe traiectoria desfăşurării procesului de muncă, precum şi cu convingeri care să transforme munca dintr-o activitate impusa din exterior întruna autodeterminantă, dintr-un proces predominant de realizare să devină unul de autorealizare.

Strategia pedagogică a formării atitudinii faţă de muncă are la bază teza conform căreia munca este un mijloc educativ. Dar cum învăţarea este şi ea o formă specifică a muncii înseamnă că procesul de învăţământ, prin conţinutul şi organizarea sa, reprezintă unul din elementele principale ale acestei strategii.

Cea mai înaltă formă de organizare a învăţării, prin cerinţele pe care le impune şi efortul pe care-l solicită, contribuie la formarea unor deprinderi şi obişnuinţe de muncă, a unor trăsături de voinţă şi caracter, care se înscriu în constelaţia persoalităţii umane. Crearea acestui cadru organizatoric prin derularea într-o anumită ordine a secvenţelor activităţii de învăţare conduce la formarea obişnuinţelor elevilor de a-şi îndeplini obligaţiile şcolare chiar dacă la început ele apar ca ceva impus din exterior (motivare extrinsecă), treptat se transformă, însă, în ceva autoimpus (motivare intrinsecă). Controlul, evaluarea sistematică şi consecventă a îndeplinirii sarcinilor şcolare au rolul de a întări asemenea achiziţii. Solicitarea efortului pentru îndeplinirea acestor obligaţii conduce la amplificarea posibilităţilor intelectuale şi fizice ale elevilor. Dacă luăm în seamă conţinutul concret al acestui proces atunci vom putea spune că resursele sale sunt practice inepuizabile.

Fiecare dsciplină oferă informaţii privitoare la procesul muncii, la eforturile şi realizările oamenilor din diferite domenii, toate acestea contribuind la cristalizarea conştiinţei necesităţii de a munci. Asimilarea acestor cunoştinţe constitue, totodată, şi un mijloc pentru declanşarea unor trăiri afective pozitive faţă de muncă şi rezultatele ei, cum ar fi sentimentul de admiraţie faţă de cei ce muncesc, pasiunea în muncă, sentimentul de respect faţă de muncă indiferent de natura ei (fizică sau intelectuală), recunoaşterea valorii economico-sociale a muncii pentru progresul societăţii noastre.

Jocul îmbinat cu elemente de muncă este o altă formă de realizare a acestei sarcini, atât în procesul de învăţământ, precum şi în afara lui. Fiind specifică copiilor de vârstă preşcolară şi şcolară mică, ea pregăteşte condiţiile pentru trecerea de la activitatea predominantă de joc la cea predominantă de învăţare. Aşa-zisele jocuri didactice din grădiniţă şi şcoală, sunt tipice din acest punct de vedere. Sensul lor este predominant instructiv, urmărindu-se asimilarea cunoştinţelor şi formarea deprinderilor, elementele de joc având însă menirea de a-i stimula şi antrena pe copii.

Condiţiile pedagogice ale organizării muncii în şcoală presupun:

- cunoaşterea de către elevi a finalităţii şi semnificaţiei formei de muncă pe care o întreprindem;- munca pe care o desfăşoară elevul trebuie să-i solicite personalitatea în ansamblul ei;
- adecvarea muncii ritmului şi posibilităţilor fiecărui elev;
- constituirea treptată a unui câmp motivaţional adecvat oricărei forme de muncă pe care o desfăşoară elevul;
- necesitatea cunoaşterii rezultatului muncii; organizarea muncii trebuie să-i permită celui care munceşte să-şi cunoască rezultatele pe care le-a obţinut; din punct de vedere pedagogic aceasta se realizează de către o autoritate externă pe baza unor criterii obiective, prin compararea rezultatului cu obiectivul formulat în prealabil.

În concluzie, formarea unei atitudini responsabile faţă de muncă este o latură importantă a conturării unei conduite moral-civice, a procesului de cristalizare a unor trăsături de personalitate necesare viitorului cetăţean , pentru că munca este concomitent atât un act individual (prin potenţialul uman pe care îl antrenează) , cât şi unul colectiv (prin relaţiile interumane pe care le angrenează). Omul este construit atât ca ereditate cât şi din cultură. Cum se întrepătrund cei doi factori, rămâne încă un subiect de reflecţie.

După înfăptuirea acestui salt, se recunoaşte că din perspectivă ontologică munca, în sensul larg al cuvântului, constituie deci, condiţia primordială a existenţei omului, ea desemnând nota definitorie prin care această existenţă se diferenţiază calitativ de cea infraumană.
_{Referinte:
Cătineanu, Tudor,”Elemente de etică”, vol 1, Editura Dacia, Cluj Napoca, 1982.
Golu, Pantelimon, “Psihologia socială”,EDP, Bucureşti, 1974.
Stoica, Marin, “Psihopedagogia personalităţii”, EDP, Bucureşti, 1996.
Vlăsceanu,Lazăr,”Decizie şi inovaţie în învăţământ”,EDP, Bucureşti, 1979.
Zlate, Mielu, “Psihologia muncii”, EDP, Bucureşti, 1987.
sursa imaginii : freeschoolclipart.com}

---

Tag-uri: atitudine, formare, educare

---

Categorie: Educatie  - ( Educatie - Archiva)

Data Adaugarii: 01 February '08

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---