Competenta si calitatea omului de la catedra, componentă esenţială a desfăşurării cu succes a procesului instructiv educativ -

Invatatorul in contextul democratizarii vietii scolare :

Învăţământul românesc a fost şi este un învăţământ de calitate, recunoscut de-a lungul anilor prin rezultatele obţinute din confruntările internaţionale, când elevii români au ocupat locuri fruntaşe.

De pe băncile şcolii s-au ridicat savanţi şi oameni de cultură renumiţi, care au contribuit esenţial la dezvoltarea ştiinţei şi culturii româneşti şi mondiale.
Activitatea cadrelor didactice în instruirea şi educarea tinerei generaţii are o importanţă uriaşă pentru progresul societăţii. De aceea, cu toate greutăţile perioadei actuale, este necesar s ă punem înaintea intereselor personale interesul general al elevului şi, implicit, al societăţii.

Personalitatea educatorului este factorul decisiv pentru reuşita învăţământului. Pentru a-şi îndeplini adevăratul rol de mentor, profesorul şi învăţătorul trebuie să fie permanent în mijlocul elevilor, să constituie pentru fiecare dintre ei o personalitate vie, dinamică. O asemenea prezenţă îi va ajuta în conturarea idealului lor etic. Educaţia nu trebuie să devină însă o obsesie nici pentru profesor, nici pentru elevi.

„ Fiecare trebuie să-şi facă în aşa fel datoria încât să şi-o facă în mod natural, cu plăcere şi fără greutate, să sufere când nu şi-ar face-o”- spunea Spiru Haret.
În căutarea unor modele de viaţă, de conduită, de spirit şi morală, tinerii elevi îşi îndreaptă atenţia spre acei dascăli cu o bună pregătire de specialitate şi orizont de cultură, dar, în primul rând, spre cei cu vocaţie pedagogică. Problema se conturează clar, mai ales acum când se recunoaşte locul deosebit al ciclului primar în sistemul de învăţământ, când se reevaluează modul de formare şi perfecţionare al învăţătorului .

Ţinând seama de rolul şi locul omului de la catedră- consfătuitor, animator, organizator şi coordonator al colectivului de elevi- se impune ca acesta să îndeplinească o serie de calităţi:

*competenţă ştiinţifică şi metodică : - de pregătirea şi modul cum predă depinde în cea mai mare măsură autoritatea sa ; se ştie faptul că, odată cu dragostea pentru obiect se înfiripează şi dragostea faţă de profesor, ca rezultat al măiestriei sale pedagogice.

* autoritate morală – cadrul didactic nu-i educă pe copii numai atunci când îi sfătuieşte sau când îi trage la răspundere pentru neîndeplinirea unor sarcini şcolare ; îi educă şi prin comportamentul său în orice împrejurare, prin poziţia sa socială .

* principialitate şi spirit de dreptate – adesea, omul de la catedră este chemat să rezolve anumite litigii intervenite în clasa de elevi ; orice pedeapsă sau orice recompensă dacă nu este dată în mod echitabil, nu va atrage adeziunea tacită a opiniei colectivului ; pripeala sau părtinirea , fără o evaluare critică a pedepsei sau recompensei, va avea consecinţe de ordin educativ, mergând până la ivirea unei prăpastii între colectiv şi cadrul didactic.

* tact pedagogic – reclamă o cunoaştere a psihologiei copilului, a grupului şi a metodelor educative; înseamnă calm,răbdare, iniţiativă şi orientare, ton afectiv şi mobilizator, chibzuială şi prudenţă în decizie.

Ne preocupă oare ce gândesc elevii despre noi ?

Dacă în toate categoriile de servicii interesează în primul rând calităţile profesionale prin care să ni se satisfacă comenzile şi gusturile la cele mai înalte cote de exigenţă, ce doresc elevii noştri de la învăţători şi profesori de-i caută, de-i solicită?Numai calită-ţile profesionale, înţelegând prin aceasta numai pregătirea de specialitate? Sigur că nu. Dar, cum nimeni nu acceptă ideea că este mai puţin competent decât altul, care poate fi apreciat ca bun? Cel care în bună parte se foloseşte de roadele „ dublurii de acasă” sau cel ce osteneşte singur, la şcoală, asupra fiecărui copil? Cel ce-şi rotunjeşte singur rezultatele prin cuvinte meşteşugite sau cel ce investeşte tacit în sufletele copiilor calităţi aproape de nimeni ştiute? Cel ce ia atitudine deschisă, curajoasă şi principială sau cel ce.......perie în stânga şi în dreapta, însă nu orice hăinuţă, ci haine şi paltoane grele, pentru o viaţă mai călduţă?
De multe ori între cadrele didactice se iscă valuri de mânie , de invidie, care duc la vicierea climatului general de muncă. Din păcate, de cele mai multe ori aceste valuri pornesc de la cei ce ar trebui să privească mai întâi în „ grădina” lor, pentru a vedea că mai sunt şi crengi uscate.

Competenţa este una dintre modalităţile de convertire în practică a principiului „ omul potrivit la locul potrivit”. Până nu demult promovarea competenţelor se făcea pe nişte criterii pe cât de arbitrare, pe atât de absurde. Nemulţumite de aceste promovări, cadrele didactice, pentru a potoli amărăciunea, puneau în circulaţie fel de fel de anecdote. Ne amintim cu toţii de gluma : „Tovarăşul e un profesor cam slăbuţ.” Soluţia venea imediat : „ Promovaţi-l ca director, nu se descurcă avansaţi-l inspector, nu face faţă promovaţi-l activist”. Acum , depistarea competenţelor se poate face cu foarte mare uşurinţă, deoarece fiecare dascăl este asistat zilnic de zeci şi sute de „ inspectori”- elevii, în faţa cărora ţine lecţii şi care, cu sau fără voia lui, îl situează în una din situaţiile : foarte bun, bun, mijlociu,, slab, foarte slab.
Deci, competenta profesională a dascălilor nu are nevoie de decizii speciale, ci ea se cristalizează de-a lungul anilor de către generaţiile de elevi cu care lucrează.
Constantin Noica spunea, pe bună dreptate că : „ O şcoală în care profesorul nu învaţă şi el, este o absurditate”.

Înţeleasă ca o activitate de formare de deprinderi, abilitaţi şi capacităţi de rezolvare de probleme in contexte variabile, educaţia se confruntă cu multiple provocări ale secolului XX. Este o activitate per –manentă şi necesară nu numai pentru realizarea în sine a individului ci şi pentru progresul societăţii. De educaţie depind astăzi performanţele sistemelor economice, administrative şi culturale, precum şi inteligenţa socială a persoanelor.

În perioada pe care o traversează România, de democratizare în toate domeniile de activitate , în-văţătorilor le revine responsabilitatea construirii omului care va acţiona în societatea capitalistă. Ca şi inteligenţa, simţul moral se poate dezvolta prin educaţie, disciplină şi voinţă. Putem spune că este chiar mai important decât inteligenţa deoarece, dacă el dispare într-o naţiune, toată structura începe să se clatine.

Ce este educaţia morală ? Este procesul de socializare a comportamentului uman şi de dezvoltare a însuşirilor lui. Scopul educaţiei morale este acela de a cunoaşte valorile morale şi de a le valorifica în viaţă pentru integrarea responsabilă şi activă, în contrast cu nonvaloarea: ipocrizia, răul, opotunismul moral, etc.
Construirea modelului de educaţie este un proces care trebuie să implice şi părinţii, instituţiile culturale, mijloacele de comunicare în masă…societatea în ansamblul ei. Este un proces perfectibil, care depinde de pregătirea celor care fac educaţie şi de dorinţa lor de a se implica în acest proces. Şcoala trebuie să fie un laborator de format caractere demne, deoarece educaţia înseamnă ştiinţă şi artă: ca ştiinţă înseamnă raţiune, iar ca artă înseamnă implicare afectivă. Pentru a reuşi , trebuie să iubeşti copiii şi să în -veţi tainele educaţiei., deoarece are loc un transfer al personalităţii invăţătorului asupra copilului. Marele pedagog Pestalozzi spunea că: „ Pentru a creşte oameni înainte de orice ştiinţă şi de orice metodă trebuie să ai inimă.”

Piatra de căpătâi a dragostei pentru copii este cunoaşterea copilului, înţelegerea, respectul, încre -derea, prietenia, terapia diferenţiată şi diversificată, altruismul şi optimismul pedagogic, exigenţa rezonabilă.

Învăţătorul trebuie să formeze la copil convingerea că el nu poate trăi singur, ci in colaborare cu colegii săi, cu care învaţă şi se joacă. În relaţie cu colegul de bancă şi chiar de clasă, copilul observă iden- titatea opiniilor sau apropierea lor, uneori şi deosebirea lor, care nu este confortabilă sub raport psihic. Aici învăţătorul trebuie să intervină pentru a apropia opiniile şi a reduce efectele. Inteligenţa şi iscusinţa învăţătorului trebuie dovedite atât în abordarea şi folosirea diferitelor strategii, cât şi în stilul de muncă şi în relaţiile cu elevii. Animat de optimism pedagogic, de devoţiune şi altruism, pasionat de profesia pe care şi-a ales-o, învăţătorul va vibra cu şi pentru elevii săi. Va combina diverse metode, procedee, forme de organizare, va crea un climat de cooperare cu colectivul pe care îl îndrumă.

Răbdarea este piatra de încercare pentru educatorul cu vocaţie. Nimic nu e mai greu decât să-ţi păstrezi răbdarea atunci când toate metodele şi strategiile par să dea greş şi trebuie să o iei de la capăt, când intenţiile bune se năruie în faţa unor copii neînţelegători, negativişti şi agresivi.

Alături de de răbdare trebuie să stea încrederea atât în forţa educaţiei, dar şi în capacitatea omului de a fi educat. Toţi marii pedagogi şi-au exprimat încrederea în om, în capacităţile lui cognitive, morale, estetice, de a surmonta dificultăţile, de a se mobiliza astfel încât să tiumfe adevărul, binele, credinţa,drep -tatea, frumosul.
Conştient de zestrea „ candidatului la umanitate ”, învăţătorul va decanta strategiile capabile să valorifice aceste date, va supune la efort intelectual, moral, fizic pe elevii săi, asigurând astfel efectele calitative care se impun. Relaţia învăţător – elev presupune încredere din partea învăţătorului în disponibili- tăţile biopsihologice ale elevului şi respect din partea acestuia faţă de personalitatea învăţătorului său, obiectivată în competenţe didactice, în crearea şi dezvoltarea unui climat educogen democratic, în organizarea şi desfăşurarea unor activităţi instructiv-educative şi recreative pe măsura necesităţilor psihice şi moral-sociale ale şcolarului mic. Copilul simte imperios nevoia unui model de urmat şi va alege modelul celui pentru care simte o mai profundă afecţiune, iubire, respect. Educatorul, fie el dascăl sau părinte, este exemplul personal, Există educatori cu normă şi educatori cu vocaţie. De primii elevii se feresc, se ascund sufleteşte, de aici urmând efectele negative ale educaţiei. Educatorii cu vocaţie alungă stresul, oboseala, nerăbdarea de a se termina ora, şterge amintirea greşelilor şi a ofenselor, îndeamnă la bunătate. Dar , câţi dintre noi suntem cu adevărat buni? Există şi pericolul unei bunătăţi exagerate, care duce la slăbiciune. Trebuie să se intervină sever atunci când este cazul.

Blândeţea este totdeauna recomandabilă cât timp nu devine slăbiciune.
Severitatea este corectivul atunci când este necesar. O bună educaţie cere ca educatorul să inspire încredere, stimă şi respect elevului. A face educaţie fără sancţiune sau pedeapsă este o utopie, deoarece nu există copil care să nu greşească. A nu sancţiona greşeala înseamnă a o încuraja. Pedeapsa este necesa-ră şi are rol educativ.

Înconjurat permanent de o ambianţă de dragoste, căldură, înţelegere şi bunătate, încredere şi res -pect, copilul de vârstă şcolară mică va da măsura întregii sale personalităţi, dobândind cunoştinţe, price -peri, deprinderi şi atitudini pe un evantai larg, realizând astfel dezideratele învăţământului primar.
Secretul bucuriei reuşitei educaţiei este darul de a convinge, de a se adresa inimii, nu numai min- ţii. Dascălul care se apropie de copii cu iubire şi simţul dreptăţii, care îi ascultă cu bunăvoinţă, care glu -meşte cu ei, care caută să îi ajute, să le insufle sentimente morale, este dascălul a cărui autoritate rezistă în timp.

Democrit spunea: "când educaţia copiilor nu reuşeşte, durerea nu mai cunoaşte margini."
_{sursa imaginii : freeschoolclipart.com}

---

Tag-uri: competenta, calitate, profesor, invatator, scoala

---

Categorie: Educatie  - ( Educatie - Archiva)

Data Adaugarii: 01 February '08

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---