Pornind de la idealul educaţional al şcolii româneşti dezvoltarea liberă, integrală şi armonioasă a individualităţii autonome şi creative, ajungem negreşit şi la educaţia civică, ce-şi justifică nu numai locul, ci îşi declină necesitatea prezenţei în planul de învăţământ pentru clasele I-IV.

Între obiectivele generale înscrise în programă, la a căror realizare ne vom opri în mod special, se numără:

a) iniţierea elevilor în practicarea unui comportament civic activ, liber, responsabil, tolerant, deschis, comunicativ, autoevaluativ într-o societate democratică;
b) formarea gândirii critice şi dezvoltarea unei atitudini conştiente şi responsabile faţă de sine şi lumea din jur.

Nu întâmplător le-am selectat pe acestea, ci, la o atenta analiza, se constata ca ele constituie corolarul a tot ceea ce întreprindem în orele de educaţie civică.
E arhicunoscut faptul că stăruie în mintea noastră, ne afectează intens ceea ce ne implică. Este motivul pentru care am abordat în orele de educaţie civică strategii de învăţare interactive ce presupun argumentare, dialogare, propuneri, explicaţii, soluţii, luare de decizii în situaţii limită.

În spiritul acestei idei, la fiecare temă abordată, am avut în vedere cel puţin trei aspecte ce considerăm că au făcut nu numai ca obiectul să fie aşteptat cu plăcere, dar au contribuit în mare măsură la :

1. crearea cadrului adecvat, care să ofere elevilor posibilitatea de a ridica probleme, de a exprima puncte de vedere, astfel încât, pas cu pas, să ajungem la noţiunile, ideile, conceptele dorite, eliminând astfel transmiterea unor cunoştinţe gata făcute, ce urmează a fi reproduse.

2. pregătirea unui element-surpriză, referitor la obiectivele propuse, a cărui rezolvare să fie accesibilă, dar care să implice un anumit efort de gândire în sensul analizei diferitelor variante date sau posibile, alegerii celei mai potrivite, apoi să acţioneze în consecinţă.

3. acordarea ultimului cuvânt personajului pozitiv (numit în funcţie de tema abordată) care va prezenta sintetic conceptele - cheie, ideile, pe scurt setul de cunoştinţe necesare, care îşi vor face loc în portofoliul elevului.

Fireşte că atât componenta cognitivă, cât şi trăirile afective sunt indispensabile în formarea conştiinţei morale, dar nu şi suficiente. Trebuie adăugat şi efortul de voinţă, care conduce la formarea convingerilor morale, ca nucleu al conştiinţei morale.

Procesul formării conştiinţei morale este desigur unul lung şi anevoios, iar transformarea acesteia în conduită presupune corelarea tuturor componentelor fundamentale ale acestui proces: obiective, conţinut, metode, mijloace, forme de organizare, metode de evaluare. Îmbinarea tuturor acestora într-un sistem, desprinderea elementelor de bază, unitatea aspectului teoretic cu cel practic şi fundamentarea actului educaţional pe principii ştiinţifice reprezintă baza unei educaţii corespunzătoare.

Cultura umană este de neconceput fără de cele două instituţii sociale: familia şi învăţământul.

Ambele formaţiuni sociale, familia şi învăţământul, reflectă şi reproduc particularităţile dezvoltării societăţii, ale statului şi ale etniei. Ambele se află într-o relaţie de feed-back continuu şi ambele traversează o perioadă de criză, dar se deosebesc radical prin posibilităţile şi specificul de reacţionare la intervenţiile sociale. Dacă învăţământul poate fi reformat conform anumitor strategii elaborate la nivel macrostructural, apoi familia nu poate fi restructurată la comandă prin directive.

Cercetările în domeniul ştiinţelor educaţiei, studiile sociologice, cele din domeniul antropologiei şi istoriei civilizaţiei demonstrează elocvent faptul că familia reprezintă cea mai importantă curea de transmisie a valorilor şi a normelor culturale din generaţie în generaţie (Merton R., Segalen M.), ea este într-adevăr o realitate persistentă şi structurală de o importanţă majoră (Telleri F.), care plăsmuieşte şi stabilizează din punct de vedere psihosocial personalitatea umană.
Familia reprezintă agentul acţiunii educative care fixează în individ habitusul primar (Bourdieu P.), schemele iniţiale de percepţie, gândire, imaginaţie, creativitate, acţiune, ce vor funcţiona ca un mecanism de selecţie şi consolidare a conduitei în procesul interiorizării experienţei ulterioare, formând temelia viitoarei personalităţi.

Dacă în anii '70 ai secolului trecut rolul familiei era diminuat, familia fiind privită ca o sferă de reproducere socială, capabilă să reziste la schimbare, în anii '80 a devenit mai acută conştientizarea faptului că familia este şi va rămâne un grup şi o instituţie socială de bază. Ea devine tot mai mult o instituţie de stabilitate, de evoluţie a societăţii cu o funcţie educativă relevantă (Telleri F.).

Familia a avut întotdeauna o influenţă decisivă asupra educaţiei, ea este capabilă să reacţioneze şi să contribuie la dezvoltarea societăţii (Donati P.), anume ei îi datorăm virtuţile neamului (Narly C.), în familie se consolidează relaţiile între generaţii, care sunt de o importanţă deosebită pentru societatea umană.
Procesele globalizării, ce afectează practic toate domeniile vieţii, provoacă schimbări esenţiale în structura şi funcţionalitatea instituţiilor sociale, inclusiv în învăţământ şi familie.

Astăzi familiei i se solicită răspunsuri concrete şi adecvate provocărilor timpului la nivel de adaptabilitate, coeziune, creativitate, competenţă, eficienţă în organizarea vieţii familiale şi educaţia copiilor.

Pentru ca o familie să-şi exercite eficient funcţia educativă, ea trebuie să dispună de o anumită cultură, de un nivel intelectual adecvat, valori morale, etice şi un cadru economic decent de viaţă.

Calităţile de familist şi părinte solicită acelaşi efort ca şi pregătirea de specialitate,
perfecţionare şi autoperfecţionare continuă şi se bazează pe ştiinţă-competenţă-măiestrie, presupunând o anumită vocaţie, şi orientare socială umanistă (Bunescu Gh., Cosma T., Donati P.,Galli N.)
Fundamentele teoretice şi metodologice ale educaţiei pentru familie vor fi pertinente ca domeniu distinct al pedagogiei familiei dacă se constituie ca sistem educativ cu caracter teoretico-aplicativ prin:

− analiza abordărilor filosofice, pedagogice şi antropologice privind educaţia pentru familie;
− redefinirea conceptelor familie, educaţie familială şi definirea conceptelor educaţie pentru familie, ethos pedagogic familial, cultura toleranţei în contextul problematicii lumii contemporane;
− analiza educaţiei pentru familie prin prisma demersului politic şi religios;
− determinarea particularităţilor familiei autohtone, educaţiei familiale, tendinţelor de reconfigurare a modelelor educaţiei pentru familie prin prisma democratizării relaţiilor familiale;
− abordarea familiei şi instituţiei de învăţământ în tripla ipostază: de actor, agent şi partener educativ, activităţile planului formal-nonformal-informal fiind axate pe mecanismul sinergetic de educaţie a copiilor, elevilor şi părinţilor;
− structurarea sistemului educaţiei pentru familie;
− elaborarea-dezvoltarea-implementarea curriculumului, strategiilor, modelelor pedagogice, principiilor, metodologiei şi tehnologiei educaţiei pentru familie.
Familia şi şcoala sunt cele mai importante instituţii sociale apte de a realiza educaţia pentru familie, valorificând potenţialul său în calitate de actori, agenţi şi parteneri educaţionali în contextul problematicii lumii contemporane prin prisma noilor educaţii.

Dincolo de explicaţia fenomenului socio-uman ce ţine de importanţa educaţiei familiale, mulţi teoreticieni din domeniul pedagogiei vorbesc despre faptul că anume cultura şi civilizaţia fac insuficientă pregătirea pentru viaţă a copiilor numai în cadrul familiei, menţionând necesitatea îmbinării eforturilor ambelor instituţii sociale. Învăţământul obligatoriu, scria reprezentantul pedagogiei personalitare Narly C. (1938), vine să completeze lipsurile educaţiei familiale. De aici o problemă nouă pentru politica şcolară. Nu numai pentru virtuţile ei trecute şi în mare măsură încă prezente, familia are un cuvânt de spus în educaţie, ci şi pentru faptul că este pe de o parte creatorul copilului, iar pe de altă – pentru că ea mai mult decât oricine altul e în măsură să cunoască şi să apere punctul de vedere special al copilului .

Ţinând cont de necesităţile societăţii şi particularităţile procesului educaţional cel mai cuminte lucru este să se păstreze familiei dreptul pe care în mod natural îl are, axând politicele educaţionale pe colaborare şi parteneriat, şcoala, însă, lucrând la educaţia părinţilor, aşa încât statul să ajungă a avea în ei un bun sfătuitor şi chiar o opoziţie puternică, dar luminată.

Şcoala creionează zonele de confluenţă între aspiraţiile individuale şi nevoile comunităţii, împlinindu-le armonios pe amândouă, o scoală clădită pe valori precum încrederea, onestitatea, competenţa şi performanţa autentice, care să folosească – înainte de orice, copiilor noştri – şi să ne placă, pur şi simplu.
De ce spunem ″educaţie, în sensul cel mai larg″ şi de ce spunem că Şcoala este doar una din componentele educaţiei la care ne referim – în fapt, resursa critică strategică a oricărei naţii, deci şi a naţiei române? Pentru că în spaţiul public educaţia se manifestă în multe forme şi este livrată de mulţi actori ai acestui spaţiu. Un exemplu este educaţia pentru comportament şi acţiune civică, pentru cultivarea ideii de societate civilă – promovată de multele asociaţii şi fundaţii active pe acest segment. Al doilea exemplu pe care îl propun este educaţia pentru crearea unei pieţe de consum mature, în care competiţia pentru bunuri şi servicii de cea mai înaltă calitate, la cele mai avantajoase preţuri, livrate în cele mai bune condiţii pentru noi, clienţii, începe să devină tot mai mult normă. În acest caz, vectorii de atac sunt modelul garantat de bună practică al ″multinaţionalelor″ dar şi, din ce în ce mai pregnant, impetuozitatea business-urilor ″fabricate în România″.

Părinţii sunt primii profesori ai copilului, ei începând educaţia lui în mediul familial. Împreună cu părinţii, şcoala îşi are rolul ei bine stabilit, intervenind în dezvoltarea primară a copilului. În acest context, educarea părinţilor după principii ştiinţifice de psihopedagogie devine o necesitate.

Părinţilor le revine rolul esenţial în creşterea copiilor, asigurându-le acestora nu numai existenţa materială cât şi un climat familial afectiv şi moral.

Elevii trebuie formaţi în spiritul adevărului şi al valorilor de cinste, corectitudine, justiţie şi preţuire a valorilor produse de alte popoare. Adaptarea la stilul de viaţă democratic solicită învăţătorului un efort de analiză critică a vechilor mentalităţi şi de constituire cu perseverenţă şi responsabilitate a unui comportament nou, în care dialogul deschis cu elevul, respectul opiniilor lui şi respingerea judecăţilor eronate numai pe bază de argumente să fie componente ale conduitei permanente în clasă.

Oricare ar fi rezultatele elevilor noştri, ce sunt şi rezultatele noastre, gândind pozitiv şi unii şi alţii, merită să ne îndemnăm :

« Nu te descuraja !
Ai reuşit, continuă !
Nu ai reuşit, continuă ! »
_{sursa imaginii : freeschoolclipart.com}

---

Tag-uri: calitate, educatie, copii, profesori, scoala

---

Categorie: Stiinta si Tehnica  - ( Stiinta si Tehnica - Archiva)

Data Adaugarii: 31 January '08

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---