Element metalic din grupa a Il-a principală a sistemului periodic, cu numărul atomic 4 şi masa atomică 9,012. Multă vreme, în Franţa, a purtat numele de gluciniu. A fost descoperit în anul 1798 de L. N. Vanquelin, iar denumirea sa derivă de la berii, mineral în care beriliul se află sub formă de silicat dublu de aluminiu şi beriliu (3 BeOAl2O3.6SiO2). Se găseşte răspandit în natură, în cantităţi destul de reduse, sub formă de combinaţii chimice: berii, fenacit (SiO2-2BeO) sau crysoberil (Al2O3BeO)
Unele forme ale berilului au fost cunoscute şi folosite ca pietre preţioase încă din antichitate (smarald, aquamarin etc).

Beriliul este un metal foarte uşor, de culoare cenuşie şi cu o temperatură de topire ridicată. Exceptand wolframul, posedă cel mai ridicat modul de elasticitate. Dintre toate metalele prezintă cea mai bună permeabilitate la razele X. Deşi are o foarte mare afinitate pentru oxigen, în aer liber, chiar la temperaturi în jur de 1 000°C, nu se oxidează, datorită formării unui strat protector de oxid.
Este foarte fragil, ductibilitatea sa fiind compara bilă cu a bismutului.
Are valenţa II şi reacţionează cu halogenii, for-mand sărurile respective.
Sub formă de pulbere, descompune apa la cald cu degajare de hidrogen şi cu formare de hidroxid. Reacţionează cu acizii şi cu unele soluţii bazice alcaline prin eliminarea hidrogenului rezultand săruri care sunt foarte toxice.

Principalul minereu folosit pentru obţinerea beriliului este berilul, care în prealabil se concentrează. Utilizand un minereu cu 0,25-10% berii, prin concentrare se poate ajunge la un material cu 67-96% berii. După concentrare urmează dizolvarea berilu-lui în acid sulfuric pentru a fi separat de ganga din minereu. Pentru o solubilizare mai bună materialul este preîncălzit iniţial la 1 450°C într-un cuptor rotativ. Din soluţie, aluminiul se separă sub formă de alaun prin adaos de sulfat de amoniu. Sulfatul de beriliu se separă din soluţia rămasă prin cristalizare şi în urma calcinării acestuia la 1 450°C, într-un cuptor rotativ, se obţine oxidul de beriliu pur folosit la extragerea beriliului.

Obţinerea beriliului se poate face cu ajutorul mai multor procedee. Unul dintre acestea se bazează pe electroliza oxidului de beriliu la 1 400°C folosind ca electrolit un amestec de fluorură de bariu şi oxi-fluorură de beriliu (în părţi egale). Operaţia are loc într-un creuzet de grafit care joacă rol de anod, iar catodul este obţinut dintr-un tub de oţel răcit cu apă.

Ca metal, şi-a dovedit utilitatea în cateva domenii ale activităţii tehnico-ştiinţifice moderne şi de perspectivă.
În primul rand, în domeniul energiei nucleare este folosit la construcţia reactorilor nucleari ca moderator (capabil de a micşora viteza neutronilor) şi reflector (material cu proprietăţi de a reflecta neutronii către zona activă a reactorului). In particular,
beriliul mai poate fi utilizat şi ca o sursă de neutroni atunci cand este bombardat cu particule alfa.

Fiind un material foarte uşor şi avand un modul de elasticitate foarte mare, poate fi folosit la fabricarea unor piese destinate construcţiei de avioane.
Datorită afinităţii pentru oxigen constituie unu] din cei mai buni dezoxidanţi pentru elaborarea unor utilaje. Dezavantajul lui constă în preţul de cost destul de ridicat. Cu toate acestea este folosit la elaborarea aliajelor de aluminiu-magneziu, în adaos de 0,0005% Be, pentru reducerea pierderilor prin oxidare a magneziului.

---

Tag-uri: metal, aliaj, fier, otel

---

Categorie: Stiinta si Tehnica  - ( Stiinta si Tehnica - Archiva)

Data Adaugarii: 09 October '10

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---