Toate funcţiile organismului se îndeplinesc prin consumarea unei cantităţi de energie, care este luată de organism din mediul înconjurător.
Importul materiei necesare pentru realizarea acestei energii, ca şi pentru nutriţia ţesuturilor, se face prin aparatul respirator şi aparatul digestiv.

Fiziologia respiraţiei :

Energia necesară organismului provine din oxidarea substanţelor organice care se găsesc in celule. Pentru asigurarea acestui proces şi deci pentru menţinerea vieţii, este necesar un aport continuu de oxigen în organism. Scheletul cutiei toracice şi muşchii respiratori îndeplinesc mişcările respiratorii datorită cărora aerul trece prin căile respiratorii şi ajunge în plămâ ni (insoiraţie).

Aerul inspirat conţine azot (79%), bioxid de carbon (0,04%), gaze rare şi oxigen (20%). Pe baza anumitor legi fizico-chimice, oxigenul din aerul atmosferic inspirat trece prin peretele alveolei pulmonare şi pătrunde în capilarele sangvine, fixându-se pe hemoglobina globulelor roşii, care cedează în acelaşi timp bioxidul de carbon pe care i-au transportat de la ţesuturi. Acest schimb face ca aerul care este evacuat din plămâni prin mişcarea de expiraţie să conţină numai 16% oxigen; în schimb proporţia bioxidului de carbon este crescută (4%).

Mişcările respiratorii sunt dirijate în mod reflex de centrii nervoşi care sunt informaţi direct şi asupra proporţiei de oxigen şi de bioxid de carbon din sângele care circulă la nivelul lor.

Când cantitatea de bioxid de carbon creşte, cum se întâmplă în activitatea musculară intensă, mişcările respiratorii se accentuează, iar în momentul în care proporţia bioxidului de carbon a scăzut, respiraţia se răreşte.

In cazurile în care proporţia de oxigen din aerul atmosferic este redusă - cum întâlnim la marile altitudini - organismul se adaptează crescând numărul de globule roşii circulante; când această adaptare se face anevoios şi incomplet apar în organism tulburări cunoscute sub nume de rău de altitudine.

Fiziologia digestiei :

In afară de oxigen, toate celelalte substanţe necesare organismului provin din alimentele care se găsesc în mediul înconjurător sub forme foarte variate, forme în care nu pot fi .trimise la ţesuturi şi folosite de organism. Alimentele trebuie să fie transformate din punct de vedere fizic şi chimic prin digestie, pentru a fi primite şi integrate în organismul omenesc. Ele sunt fărâmiţate şi tratate succesiv de salivă, de sucul gastric, de secreţiile pancreasului, ficatului şi de mucoasa intestinală.

Fermenţii digestivi împart moleculele proteinelor, glucidelor şi grăsimilor din alimente în fragmente mai mici şi mai simple, care pot să străbată bariera mucoasei intestinale şi să treacă în sânge. Peretele intestinului apără mediul intern de invazia moleculelor proprii ţesuturilor altor fiinţe vegetale sau animale. După digestia intestinală, fracţiunile de proteine care provin din carnea animalelor sau din vegetale nu mai au nimic specific şi caracteristic fiinţei de la care au provenit; numai după această transformare substanţele din alimente sunt absorbite şi integrate în ţesuturile omului, devenind substanţe proprii şi specifice fiinţei umane.

Bariera pe care o constituie mucoasa intestinală între mediul extern şi organism nu este totdeauna de nestrăbătut; ea lasă să pătrundă uneori proteine animale sau vegetale netransformate şi care constituie substanţe străine pentru om. Aşa se explică fenomenele de sensibilizare şi de intoleranţă la unele substanţe alimentare; în aceste situaţii, organismul omului reacţionează prin modificări locale sau generale, încadrate în limbajul medical în noţiunile de alergie sau idiosincrazie, care înseamnă de fapt o reactivitate a organismului faţă de unii agenţi externi.

Fiziologia circulaţiei :

Prin procesele de nutriţie, ţesuturile şi organele primesc substanţe energetice din mediul extern, pe care le folosesc şi apoi elimină resturile. Deci, aceste procese cer existenţa unui aparat care să asigure circulaţia rapidă a mediului intern, să înlocuiască materiile alimentare folosite de ţesuturi şi să elimine substanţele rezultate din metabolism, care devin toxice pentru organism. Volumul lichidelor care circulă în organism, comparat cu acela al organelor şi ţesuturilor este foarte mic.

Un om are o cantitate de sânge care reprezintă aproximativ a 13-a parte din greutatea lui sau ca proporţie circa 8%. în schimb, un fragment de ţesut viu cultivat într-un borcan, trebuie să aibă un volum de lichid egal cu de două mii de ori propriul lui volum, pentru a nu fi intoxicat în câteva zile de resturile propriei sale nutriţii; păstrând proporţia, pentru un corp omenesc, ar fi necesare circa 200 mii de litri de lichid nutritiv. Această necesitate este redusă la câţiva litri (5-6 litri sânge şi 1,5 litri limfă circulantă) prin existenţa şi funcţia aparatului circulator sangvin şi limfatic.

Acestea pun sângele şi limfa în mişcare, le încarcă cu substanţele energetice pe care le duc la ţesuturi şi de la care transportă pentru a fi elimi¬nate resturile metabolismului. Prin viteza pe care o au aceste medii circulante şi prin intervenţia plămânului şi rinichiului în funcţia de depurare, compoziţia lor fizicochimică nu este schimbată peste anumite limite constante.


În circulaţia sangvină se constată existenţa a două circuite, care pornesc din inimă: circulaţia mare şi circulaţia mică.

Circulaţia mare, numită şi circulaţia de nutriţie, este drumul pe care-1 urmează sângele de la inimă la ţesuturi şi înapoi. Acest circuit este format dintr-o porţiune arterială, reprezentată de sistemul aortic (artera aortă împreună cu toate ramurile sale) şi dintr-o porţiune venoasă reprezentată de sistemul venelor cave (care aduce sângele venos din corp) şi de sinusul coronar (care aduce sângele venos din pereţii inimii). Circuitul sângelui începe din ventriculul stâng şi se termină în atriul drept, transportând la ţesuturi substanţele nutritive şi oxigenul şi luând de la ele substanţele de excreţie care urmează să fie eliminate.

Circulaţia mică, numită şi circulaţia pulmonară, reprezintă drumul pe care-1 urmează sângele de la inimă la plămâni şi înapoi. Ea începe în ventriculul drept şi se termină în atriul sting.

Fiziologia excreţiei :

In plămâni sângele nu se descarcă decât de bioxidul de carbon adus de la ţesuturi; el mai conţine multe resturi ale metabolismului care sunt transportate la rinichi şi eliminate sub formă de soluţie. Rinichii au proprietatea de a absorbi din sânge diferite substanţe minerale şi organice sub formă de soluţii, producând astfel urina, care este eliminată intermitent.

In timp de 24 de ore trec prin rinichi 1500 litri de sânge, din care se elimină sub formă de urină aproximativ 1,5 litri. Această diferenţă mare între volumul circulant şi volumul eliminat se explică prin mecanismul formării urinei. In structura rinichiului există un număr imens de unităţi funcţionale numite nefroni, are sunt de fapt nişte tuburi microscopice, cu porţiuni întortocheate, alternând cu porţiuni alungite. In partea iniţială a nefronului trec din sânge printr-un mecanism de filtrare toate componentele plasmei, cu excepţia protidelor, formându-se urina primitivă. In restul sistemului tubular al nefronului, urina primitivă este mult concentrată, prin reabsorbţia apei în proporţie de 90% şi prin secreţia unor substanţe toxice: amoniac, acizi organici etc.

In condiţii de muncă şi regim alimentar normal, omul elimină 1,5 litri urină pe zi.

În cazul unei activităţi musculare crescute, cantitatea de urină scade, din cauza transpiraţiei mai abundente, prin care se elimină o dată cu apa şi o parte din substanţele de excreţie. De asemenea, cantitatea de urină depinde de consumul de lichide şi de temperatura mediului înconjurător.
_{Sursa Imaginii - open2.net}

---

Tag-uri: circulatia mare, energie, tesuturi

---

Categorie: Stiinta si Tehnica  - ( Stiinta si Tehnica - Archiva)

Data Adaugarii: 17 February '08

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---