Întreaga fiinţă umană derivă dintr-o celulă iniţială,unică, celulă din a cărei multiplicare şi dezvoltare diferenţiată se realizează corpul omului atât de complex în alcătuirea şi în funcţiile sale.

Complexitatea corpului omenesc ne impresionează când îi facem studiul analitic; dar această complexitate este mult mai impresionantă când considerăm organismul în întregime ca o fiinţă esenţial unică. Să ne oprim doar la câteva aspecte.

Organele, sistemele şi aparatele corpului omenesc au o delimitare precisă anatomică: aşezare, formă, dimensiuni, întindere, raporturi. Acestor limite anatomice nu le corespund însă şi limite fiziologice. Tiroida de pild� � nu se limitează numai la suprafaţa şi spaţiul pe care-l ocupă; ea se insera în activitatea întregului organism prin substanţele pe care le secretă în mediul intern. La rândul ei, funcţia tiroidei este influenţată de totalitatea celorlalte funcţii ale organismului. Prin urmare, unitatea corpului nu constă atât în suma părţilor acestuia, cât în coordonarea tuturor funcţiilor sale. Această coordonare prin care organismul îşi realizează funcţiile ca un tot unitar este asigurată de mediul intern (coordonarea umorală) şi de sistemul nervos (coordonarea nervoasă).

Coordonarea umorală

Fiecare organ produce în timpul funcţionării sale anumite substanţe pe care le trimite, prin mediul intern al organismului (sânge, limfă sau lichid interstiţial) la celelalte ţesuturi şi organe, influenţându-le funcţionarea. Un exemplu tipic sunt hormonii produşi de glandele cu secreţie internă, pe care sângele îi duce în tot organismul. Hormonii se găsesc în cantitate infimă în sânge, însă influenţează în mare măsură reacţiile fermentative, procesele de sinteză şi de degradare din organism.

Coordonarea nervoasă

Coordonarea nervoasă este realizată prin activitatea sistemului nervos. Terminaţiile nervoase care ajung până la periferia organismului leagă între ele diferite organe prin intermediul sistemului nervos central; acesta, primind ştiri de la fiecare organ despre starea funcţionării lor, determină prin calitatea impulsurilor pe care le trimite, un anumit ritm şi nivel de funcţionare a organelor şi aparatelor din organism. De exemplu, inima este inervată de fibre nervoase simpatice, care accelerează ritmul contracţiilor cardiace şi le măreşte intensitatea, şi de fibre nervoase parasimpatice, care au acţiune antagonistă, constând în încetinirea ritmului contracţiilor cardiace şi scăderea intensităţii lor. In mod normal funcţia acestor nervi este coordonată, în aşa fel ca inima să aibă contracţii cu frecvenţă şi intensitate normale; anumite impulsuri asupra centrilor nervoşi corespunzători, cum ar fi cele transmise de la scoarţa cerebrală în diferite stări emoţionale (frică, mânie, bucurie), pot determina o modificare, uneori foarte marcată, a intensităţii contradicţiilor cardiace.

Coordonarea funcţională pe cale nervoasă se face repede, însă este de scurtă durată; coordonarea pe cale umorală se face lent, dar efectele sunt de mai lungă durată. Intre coordonarea nervoasă şi cea umorală există o strânsă legătură şi — până la un anumit punct — o intimă interdependenţă.

Concepţia despre organism ca un tot unitar stă astăzi la baza practicii medicale. Această concepţie ne permite să vedem organismul uman integral şi în interdependentă cu mediul extern, fizic şi social. Starea de sănătate şi starea de boală nu pot fi localizate numai la un ţesut, organ sau aparat, ci ele aparţin întregului organism. Fiinţa umană are o rezistenţă naturală şi poate să facă faţă unor condiţii grele de mediu, este capabilă de eforturi fizice şi nervoase deosebite şi poate lupta împotriva agresiunilor.

Aceste capacităţi ale fiinţei umane derivă din modul în care organismul se poate adapta la un moment dat la condiţiile mediului ambiant. Reacţiile organismului la diferite excitaţii şi condiţii de mediu sunt grupate în noţiunile de reactivitate şi teren. Pentru fiecare specie animală, inclusiv omul, reactivitatea şi terenul reprezintă rezultatul dezvoltării, fiind un produs al calităţilor ereditare acumulate în cursul formării speciei şi al adaptării la mediul ambiant; pentru om se adaugă la mecanismele reactivităţii activitatea nervoasă superioară şi situaţia lui de fiinţă socială. Omul a adăugat la mecanismele biologice automate de menţinere a echilibrului său organic, antrenamentul conştient, precum şi diferite metode şi mijloace pentru corectarea unor insuficienţe ale mediului extern sau ale organismului său.

Medicina şi igiena socială pot să influenţeze în sens favorabil o serie de factori ce determină reactivitatea şi terenul individului. Din aceştia menţionăm nutriţia echilibrată a organismului, îndepărtarea pe cât posibil radicală a consecinţelor bolilor anterioare şi prevenirea sau tratarea în stadiile incipiente a bolilor actuale

Sursa Imaginii - freeschoolclipart.com

---

Tag-uri: organe, sange, nervi

---

Categorie: Stiinta si Tehnica  - ( Stiinta si Tehnica - Archiva)

Data Adaugarii: 17 February '08

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---