FamousWhy
ROM
Biografii, Celebritati, Vedete Vacante de vis, Destinatii, Regiuni Articole, Referate, Comentarii Download programe software FamousWhy Lucruri faimoase Forum Submit Content
|


Referate


Statistics:
Visits: 2,178
Votes: 1
Fame Riser
          
Fame Rank
8
Fame Riser
create pool

Articole


Intreaba despre Ion Barbu - Riga Crypto si lapona Enigel

Tag-uri Populare


literatura   poezie   roman   poet   scriitor   proza   nuvela   poem   comedie   comentariu   opera literara   drama   basm   teatru   romantism   roman realist   curent literar   gramatica   personaje   istorie   comunicare   prozator   filozofie   caracterizare   opera   balada   genul epic   genul epic in proza   procedeu stilistic   roman subiectiv   naratiune   autor   dramaturg   pastel   povestire   genul dramatic  

All Tags

Famous Forum

 

Ion Barbu - Riga Crypto si lapona Enigel

 Q:   Intreaba despre Ion Barbu - Riga Crypto si lapona Enigel       
Ion Barbu - Riga Crypto si lapona Enigel Repere analitice

SEMNIFICAŢIILE TITLULUI:

• poezia „Riga Crypto şi lapona Enigel" e arta poetică a lui Ion Barbu;
• este integrată în ciclul „Uvedenrode" din volumul de poezii „Joc secund" (1930);
• tema fundamentală este nunta dilematică, aflată sub semnul incompatibilităţii protagoniştilor cuplului; în sfera terestră, vegetală, „regele ciupearcă" este inapt pentru nuntire, lucru rezultat din bârfa florilor şi a bureţilor: „Şi răi ghioci şi toporaşi/ Din gropi ieşeau să-l ocărască,/ Sterp îl făceau şi nărăvaş,/ Că nu voia să înflorească.";
• prin tematică, poate fi inclusă în seria celebrelor poveşti triste de dragoste ale lumii, ca „Tristan şi Isolda" şi „Romeo şi Julieta"; înscriindu-se în cosmologia „J ocului secund", cele două personaje ale poeziei aparţin unor universuri diferite, fiecare tânjind spre opusul lumii în care trăieşte;
• poezia reeditează drama incompatibilităţii dintre două spirite total diferite, legate prjntr-o iubire imposibilă, ca în „Luceafărul" lui Eminescu.

STRUCTURA POEZIEI:

• poezia are o structură de povestire în ramă sau povestire în povestire;
• povestirea în ramă relevă momentul final al unei nunţi, mai intim, în care, în scop iniţiatic, pentru prevenirea mirilor asupra nunţii dilematice, minate de incompatibilitatea protagoniştilor şi de sterilitate, se inserează o poveste în poveste, „un cântec larg", cu multe învăţăminte; atmosfera este „aburită", cu o limitare vizuală benefică, „în cămară", spaţiu potrivit pentru o povestire.
• vremea în care se plasează acţiunea este arhaică, de aceea şi „menestrelul", mesagerul lui, este bătrân, la fel ca legendele sale.

PROTAGONIŞTII:

• Ion Barbu însuşi considera că acest poem este „un «Luceafăr» întors", prin tematică şi prin aspiraţiile personajelor;
• protagoniştii joacă o lirică a rolurilor, inversate însă faţă de poemul eminescian;
• numele lor exprimă şi condiţia fiecăruia: Crypto (gr. cryptos = „ascuns") înseamnă izolare, închidere, umbră; Enigel este opusul lui, e o aspirantă a spaţiului deschis, parcurgând un nou ciclu existenţial al cunoaşterii;
• în cazul rigăi Crypto e vorba de „un cer răsturnat, prin raportare la zona lui Hyperion", el reprezentând subumanul, sterilitatea inaptă pentru nuntire, o ipostază inferioară faţă de termenii eminescieni; Riga Crypto este omul delăsător, ce nu se poate autodepăşi, molcom, liniştit, e prototipul omului comun, ce duce o viaţă larvară, fără orizont;
• personajul feminin figurează ipostaze contrare: lapona Enigel simbolizează „natura umană plenară", care aspiră, prin depăşirea datului existenţial, să se împlinească; ea trăieşte în „ţări de gheaţă urgisită", într-o Walhalla ideală, dar aspiră la o lume solară, la împlinire; Enigel este o fiinţă sensibilă într-o lume a frigului, a întunericului, care vede în lumină puritatea, forţa universală de regenerare perpetuă;
• se dezvoltă astfel, în poezie, o antiteză între „ţări de gheaţă urgisită" şi lumea vegetală a „muşchiului crud", suficient sieşi, ascuns de lumina solară;
• întâlnirea celor doi are loc în spaţiul oniric („Pe trei covoare de răcoare/ Lin adormi, torcând verdeaţă"), ca în „Luceafărul" eminescian, şi respectă ceremonialuri străvechi: riga Crypto, întovărăşit de un slujitor, un eunuc bătrân, vine la Enigel să o îmbie cu dulceaţă; cererea îi este refuzată, la fel ca următoarea, insistentă, de a-l culege;
• protagoniştii, reprezentând lumi diferite, au o întâlnire tangenţială, ce le modifică profund destinele;
• deşi aspiraţiile lor diferă, ei se atrag în virtutea principiului atracţiei contrariilor, coincidentia oppositorum; invocarea soarelui este percepută de riga Cryto ca o ameninţare: „...de soare,/ Visuri sute, de măcel,/ Mă despart. E roşu, mare,/ Pete are fel de fel;/ Lasă-I, uită-l, Enigel/ în somn fraged şi răcoare";
• aspiraţia către umbră nu poate fi înţeleasă de Enigel, pentru ea fiind o blasfemie adresată solaritatii atotputernice: „- Rigă Crypto, rigă Crypto,/ Ca o lamă de blestem/ Vorba-n inimă-ai înfipt-o!/ Eu de umbră-mult mă tem";
• împărăţia de gheaţă a laponei Enigel se închină soarelui, se lasă condusă de puterea lui magică, pentru că astrul celest reprezintă condiţia superioară, pe care umbra nu o poate da: „Mă-nchin la soarele-nţelept,/ Că sufletu-i fântână-n piept,/ Şi roata albă mi-e stăpână,/ Ce zace-n sufletul-fântână./La soare, roata se măreşte;/ La umbră, numai carnea creşte/ Şi somn e carnea, se dezumflă";
• Enigel se sperie însă de invitaţia regelui Crypto, o posibilă interpretare a incongruenţei dintre două lumi diferite, la fel ca în „Luceafărul", unde între Hyperion şi Cătălina există o opoziţie ireductibilă între energia imaterială şi materia degradabilă;
• riga Crypto moare în încercarea de a ajunge dincolo de limitele sale existenţiale: textura prea slabă, din tare este alcătuit nu-i permite să treacă de hotarele lumii întunecate, el fiind nimicit când, din greşeală, este pus în faţa cu astrul zilei: „Dar soarele, aprins inel,/ Se oglindi adânc în el;/ De zece ori, fără sfială,/ Se oglindi în pielea-i cheală./Şi sucul dulce înăcreşte!/ Ascunsa-i inimă plesneşte".

STILUL BALADESC:

• modelul poetic este preluat din baladele germane, cântate la curţile medievale, „stins, încetinel,/ La spartul nunţii, în cămară", de menestreli bătrâni, care îşi transmit cântecele din generaţie în generaţie;
• spaţiul poetic ce se dezvoltă din primele versuri este al unei lumi medievale, cu enigmatice castele, cu menestreli, barzi, filizi şi scalzi, care cântau la ospeţele vechilor castelani;
• o dovadă a caracterului mitic al unei astfel de lumi este atmosfera de basm, ireală, ce se revarsă asupra cititorului încă de la primele versuri;
• stilul protocolar, specific nunţii dintotdeauna, ca ritual iniţiatic, se continuă cu preparativele pentru cântare ale menestrelului: „- Nuntaş fruntaş! / Ospăţul tău limba mi-a fript-o,/ Dar, cântecul, tot zice-l-aş,/ Cu Enigel şi riga Crypto.";
• lumea aceasta se învăluie în poveste, prin elementele de baroc şi de fantastic sugerate de podoabele menestrelului, „panglici, beteli cu funtă", într-un spaţiu de legendă, în care timpul curge lent; odată cu povestirea înceată a menestrelului se dezvăluie povestea de dragoste a acestei lumi ascunse, în care fiecare loc, fiecare personaj îşi are propriul său înţeles, propria sa valoare.

Eseu

Balada „Riga Crypto şi lapona Enigel", arta poetică a lui Ion Barbu, aşa cum a fost considerată în „Antologia poeţilor de azi", întocmită de Perpessicius şi Ion Pillat, este'integrată în ciclul „Uvedenrode" din volumul de poezii „Joc secund" (1930). Prin tematică, poate fi inclusă în seria celebrelor poveşti triste de dragoste ale lumii, ca. „Tristan şi Isolda" şi „Romeo şi Julieta". înscriindu-se în cosmologia „Jocului secund", cele două personaje ale poeziei aparţin unor universuri diferite, fiecare tânjind spre opusul lumii în care trăieşte. Poezia reeditează drama incompatibilităţii dintre două spirite total diferite, legate printr-o iubire imposibilă, ca în „Luceafărul" lui Eminescu.

Se cunosc fazele creaţiei lui Ion Barbu: parnasiană, în „Lava", „Panteism"; baladica şi orientală, în „Isarlâk", „După melci"; pură şi ermetică, în „Din ceas, dedus adâncul", „Timbru", „Grup". „Riga Crypto şi lapona Enigei" aparţine celei de-a doua perioade, prin semnificaţiile simbolice trecând însă către poezia criptică şi ermetică, însuşi Ion Barbu considera că acest poem este „un «Luceafăr» întors", prin tematică şi prin aspiraţiile personajelor, cu rolurile însă inversate faţă de poemul eminescian. Numele lor exprimă şi condiţia existenţială a fiecăruia: Crypto (gr. cryptos = „ascuns") înseamnă izolare, închidere, umbră, în timp ce Enigei este opusul lui, e o aspirantă către spaţiul deschis, parcurgând un nou ciclu existenţial al cunoaşterii. Marin Mincu vorbeşte, în cazul rigăi Crypto, de „un cer răsturnat, prin raportare la zona lui Hyperion", el reprezentând subumanul, sterilitatea inaptă pentru nuntire, o ipostază inferioară faţă de termenii eminescieni. Personajul feminin figurează ipostaze contrare: lapona Enigei simbolizează „natura umană plenară", care aspiră să se împlinească prin depăşirea datului existenţial. Ea trăieşte în „ţări de gheaţă urgisită", într-o Walhalla ideală, dar aspiră la împlinire într-o lume solară. Enigei este o fiinţă sensibilă într-o lume a frigului, a întunericului, care vede în lumină puritatea, forţa universală de regenerare perpetuă. Riga Crypto este omul delăsător, ce nu se poate autodepăşi, e prototipul omului comun, ce duce o viaţă larvară, fără orizont. Se dezvoltă astfel, în poezie, o antiteză între „ţări de gheaţă urgisită" şi lumea vegetală a „muşchiului crud", suficient sieşi, ascuns de lumina solară. Tărâmul gheţurilor boreale este ilustrat în viziune parnasiană: „- în ţări de gheaţă urgisită,/ Pe-acelaşi timp trăia cu el,/ Laponă mică, liniştită,/ Cu piei, pre nume Enigel./ De la iernat, la păşunat,/ În noul an, să-şi ducă renii,/ Prin aer ud, tot mai la sud,/ Ea poposi pe muşchiul crud/ La Crypto, mirele poienii.".

Modelul poetic este preluat din baladele germane, cântate la curţile medie- I vale, „stins, încetinel,/ La spartul nunţii, în cămară", de menestreli bătrâni, care îşi I transmit cântecele din generaţie în generaţie. Balada are o structură de poveste în I poveste, iar spaţiul poetic ce se dezvpltă din primele versuri este al unei lumi medievale, I cu enigmatice castele, cu menestreli care cântau la ospeţele vechilor castelani. 0 dovadă a caracterului mitic al unei astfel de lumi este atmosfera de basm, ireală, ce se revarsă asupra cititorului încă de la primele versuri: „Menestrel trist, mai aburit/ Ca vinul vechi ciocnit la-nuntă,/ De cuscrul mare dăruit/ Cu pungi, panglici, beteli cu funtă./ Mult îndărătnic menestrel,/ Un cântec larg tot mai încearcă,/ Zi-mi de lapona Enigel/ Şi Crypto, regele-ciupearcăl". Stilul protocolar, specific nunţii dintotdeauna, ca ritual iniţiatic, se continuă cu preparativele pentru cântare ale menestrelului: „- Nuntaş fruntaş!/ Ospăţul tău limba mi-a fript-o,/ Dar, cântecul, tot zice-l-aş,/ Cu Enigei şi riga Crypto.". Lumea aceasta se învăluie în poveste, prin elementele de baroc şi de fantastic sugerate de podoabele menestrelului, „panglici, beteli cu funtă", într-un spaţiu de legendă, în care timpul curge lent, în ritmul povestirii molcome a menestrelului, prin care se dezvăluie o poveste de dragoste într-o lume ascunsă, în care fiecare loc, fiecare personaj îşi are propriul său înţeles, propria sa valoare.

Riga Crypto are un nume predestinat, semnificând ceea ce se află dincolo de aparenţe, ce nu poate fi dezvăluit. Domnia sa „peste bureţi", „în pat de râu şi-n humă unsă", nutrită parcă „de la fântâna tinereţii", este mereu aceeaşi şi, după cum spun curtenii, veşnică: „La vecinie tron, de rouă parcă!/ Dar printre ei bârfeau bureţii/ De-o vrăjitoare mânătarcă/ De la fântâna tinereţii.". În coordonatele mitice ale acestui univers, „fântâna tinereţii" provine din timpul sacru, din primordialul in illo tempore.

Curtenii, bârfitori, aceiaşi de peste tot, respectă o tipologie umană diversificată, subliniind însă defectul capital al „regelui-ciupearcă", sterilitatea perpetuă, incapacitatea nuntirii, sever avertisment pentru participanţii la o nuntă reală, iniţiatică: „Şi răi ghioci şi toporaşi/ Din gropi ieşeau să-l ocărască,/ Sterp îl făceau şi nărăvaş,/ Că nu voia să înflorească.". Imortalitatea regelui Crypto, rezultată din conservare existenţială, nu poate decât să stârnească invidie printre supuşii săi: el rămâne acelaşi, în timp ce toţi ceilalţi se schimbă şi dispar. Regele se situează astfel într-o ordine preexistentă celei vegetale, increată, răutatea, congeneră omului, fiind transferată florilor din regatul său, în aparenţă inofensive, dar pline de seve ascunse.

Dincolo de lumea vrăjită, dar terestră, ternă, a regelui Crypto, există alta, parcă desprinsă din vechile legende germanice, lumea frigului pur, permanent, în care trăieşte lapona Enigel. Aceasta, venind dintr-o lume paradiziacă, nu are atât intenţia unei schimbări, a unei evadări din imobilismul unei lumi perfecte, cât dorinţa de a trans-cende, de a se situa la un nivel gnoseologic superior. Lapona stă sub semnul rece al Raţiunii, activată de periplul permanent al transhumantei, al mutării din loc în loc, în funcţie de anotimpuri: „De la iernat, la păşunat,/în noul an, să-şi ducă renii,/ Prin aer ud, tot mai la sud,/ Ea poposi pe muşchiul crud/ La Crypto, mirele poienii". Ea reprezintă o lume senină, a echilibrului, a năzuinţei către sferele superioare ale cunoaşterii, care o îndeamnă să caute lumina, să-şi găsească aspiraţiile pierdute. Omul comun s-a resemnat, adaptându-se la o lume terestră banală, lipsită de aspiraţii, situaţie în care se află riga Crypto, ascuns mereu de lumina solară pentru a subzista, pierzând, prin renunţare, condiţia paradiziacă de la începutul lumii. Spre deosebire de el, limitat la o existenţă larvară, „în pat de râu", pe tron „de rouă", netulburată de mari evenimente, lapona cu nume ciudat nu poate rămâne într-un singur loc: pentru ea viaţa este o căutare veşnică, o încercare de redobândire a stării, a purităţii iniţiale.

Întâlnirea celor doi are loc în spaţiul oniric („Pe trei covoare de răcoare/ Lin adormi, torcând verdeaţă"), ca şi în „Luceafărul" eminescian, şi respectă ceremonialuri străvechi: riga Crypto, întovărăşit de un slujitor, un eunuc bătrân, el însuşi simbol al sterilităţii, vine la Enigel să o îmbie cu dulceaţă. Cererea îi este refuzată, la fel ca următoarea, insistentă, de a-l culege. Cei doi, reprezentând lumi diferite, au o întâlnire tangenţială, ce le modifică profund destinele. Deşi aspiraţiile lor diferă, ei se atrag în virtutea atracţiei contrariilor. Invocarea soarelui este percepută de riga Crypto ca o ameninţare: „.. .de soare,/ Visuri sute, de măcel,/ Mă despart. E roşu, mare,/ Pete are fel de fel;/ Lasă-I, uită-l, Enigel/ În somn fraged şi răcoare''.

Aspiraţia către spaţiul umbrit, ocrotit, subuman nu poate fi înţeleasă de Enigel, pentru ea fiind o blasfemie adresată solarităţii atotputernice: „- Rigă Crypto, rigă Crypto,/ Ca o lamă de blestem/ Vorba-n inimă-ai înfipt-o!/ Eu de umbră mult mă tem", Împărăţia de gheaţă a laponei Enigel se închină soarelui, se lasă condusă de puterea lui magică, pentru că astrul solar reprezintă condiţia superioară, pe care umbra nu o poate da: „Mă-nchin la sparele-nţelept,/ Ca sufletu-i fântână-n piept,/ Şi roata albă mi-e stăpână,/ Ce zace-n sufletul-fântână./ La soare, roata se măreşte;/ La umbră, numai carnea creşte/ Şi somn e carnea, se dezumflă". Enigel se sperie de invitaţia regelui Crypto, o posibilă interpretare a incongruenţei dintre două lumi total diferite, la fel ca în „Luceafărul", unde între Hyperion şi Cătălina există o opoziţie ireductibilă între energia imaterială şi materia degradabilă.
Antinomia dintre cele două lumi este subliniată de condiţia pe care şi-o conservă riga Crypto: nefiind un solar, nu poate rezista avalanşei concentrate de săgeţi de foc ce vin din înaltul cerului. Sub acţiunea distructivă a acestora, textura fizică a regelui se deteriorează, neputând rezista decât la adăpost: „La umbră, numai carnea creşte/ Şi somn e carnea, se dezumflă,/ Dar vânt şi umbră iar o umflă...". Riga Crypto moare în încercarea de a ajunge dincolo de limitele.sale existenţiale: textura prea slabă din care este alcătuit nu-i permite să treacă de hotarele lumii întunecate, el fiind răpus când, din greşeală, este pus în faţă cu astrul zilei: „Dar soarele, aprins inel,/ Se oglindi adânc în el;/ De zece ori, fără sfială,/ Se oglindi în pielea-i cheală. // Şi sucul dulce înăcreşte!/ Ascunsa-i inimă plesneşte". Ieşit din bârlogul său ascuns, în care avea o relativă imunitate, chiar imortalitate, într-o imposibilă tentativă de autodepăşire, riga Crypto se sfârşeşte, trecând ca un demon în lumea inferioară, „să rătăcească/ Cu altă faţă, mai crăiască: // Cu Laurul-Balaurul,/ [...] Cu măsălariţa-mireasă,/ Să-i ţie de împărăteasă". Pentru el sufletul nu este „fântână", fiindcă nu poate stabili corespondenţe cu lumea transcendentă, fiind condamnat la o existenţă inferioară, în care „pahar e gândul, cu otravă".

Baladă fantastică, barocă prin efectul de „trompe l'oeil" şi simbolistă în aceiaşi timp, „Riga Crypto şi lapona Enigel" se încheie în armonie, prin delimitarea hotarelor între cele trei lumi, alcătuind o trihotomie cosmologică: soarele, elementul peren, existent de la începutul timpului, apa, forma unde energia soarelui este depozitată în stare fluidă, şi umbra, vegetalismul, unde arderea nu mai e posibilă, unde biologicul se conservă prin forţe slabe, perisabile.
Din ceas, dedus... Repere analitice

PREMISE TEORETICE Şl ESTETICE:

• volumul „Joc secund" (1930) este încununarea operei poetice a lui Ion Barbu, unde geometrizarea viziunii lirice construieşte un spaţiu imaginar complex; aparţine celei de a treia faze a creaţiei barbiene, pură şi ermetică, justificând pe deplin o remarcă a însuşi matematicianului-poet: „...există undeva, în domeniul înalt al geometriei, un loc luminos unde se întâlneşte cu poezia";
• „Din ceas, dedus..." apare la sfârşitul volumului „Joc secund", poezia fiind concepută ca o artă poetică retrospectivă, prin care Ion Barbu îşi explică întreaga creaţie poetică.

SIMBOLURI Şl METAFORE ALE POEZIEI:

• titlul este preluat din primul vers, „Din ceas, dedus..." sugerând abstragerea din cotidian şi din lumea comună, ieşirea din temporalitate, integrarea într-o ordine cosmică, generatoare de noi dimensiuni, cu alte forme de reprezentare a eşafodajului material al lumii;
• materialitatea lumii se dizolvă prin reflectare, prin sublimarea esenţelor, prin transformarea sferei concretului în element eteric, imaterial: „Tăind pe înecarea cirezilor agreste,/ în grupurile apei, un joc secund, mai pur";
• adâncul reprezintă inefabilul, puterea ascunsă a eşafodajului material;
• metafora „mântuit azur" se defineşte ca o formă de intrare, prin oglindire în transcendent, în lumea idealităţii; azurul adăposteşte spiritul divin, creator al lumilor, către care năzuieşte spiritul uman prin reflectare artistică;
• calma creastă semnifică punctul cel mai înalt de reprezentare mimetică a lumii materiale: poetul reconstituie structurile temporale ale universului, le conferă materialitate în arhitectura întregului; calmul ascunde însă o substructură care nu poate fi decelată, ascunsă ochiului şi raţiunii; poetul operează cu structuri suprapuse ale materialităţii lumii, construind imaginea de „joc secund", de lume supusă unui principiu prim de organizare, din care se desprind toate celelalte elemente spaţio-temporale ale universului; calma creastă este de fapt idealul ce trebuie atins prin perfecţiunea însumării matematice, perfectibile a reprezentărilor lumii materiale.
• cirezile agreste reprezintă o metaforă a lumii în manifestările şi formele ei neşlefuite, brute, din care se esenţializează dimensiuni din ce în ce mai mici, insignifiante;
• oglinda devine o metaforă pentru lumea situată dincolo de percepţia obişnuită: este un instrument de construire a întregului într-o formă perceptibilă, dar virtua-lizată prin efectele reflectării în oglindă; prin oglindire se edifică un spaţiu în care eul poetic se desprinde de materialitate, intrând într-o lume „răsturnată" în oglindă, cu legi noi, dincolo de liniaritatea temporală şi de formele profane;
• meduza: ca efect al reflectării în spirit, meduzele semnifică lumea cosmică, marea de stele, răsturnată în spaţiul virtual al oglinzii, al oceanului, realizând o verticală a spaţiului ce dă simetrie şi perfecţiune întregului; în lumea adâncurilor, meduzele primesc, ca un ecou, semne ale lumii nevăzute, dându-le o vibraţie sonoră comparabilă cu muzica sferelor; lumea ideală se construieşte astfel prin vibraţii muzicale, prin aglomerări şi eliberări succesive ale materiei, păstrând astfel armonia întregului.

Eseu

Valenţele cele mai adânci ale lirismului barbian se exprimă în poezia din faza a treia, cea ermetică, şi G. Călinescu remarca această profundă încriptare a simbolurilor: „Poetul s-a ridicat la un ermetism veritabil, bizuit pe simboluri, într-o lirică de mare tensiune.". Poetul matematician a fost integrat de Eugen Lovinescu în categoria „Poezia cu tendinţă spre ermetism", iar ermetismul este definit de criticul interbelic drept „o tendinţă de refulare a lirismului, fie prin abstracţia fondului, fie prin simple mijloace de expresie reţinută, discretă sau, de-a dreptul şi voluntar, torturată, eliptică, cu asociaţii de idei strict personale, ce transformă poezia într-un joc de cuvinte încrucişate". Poezia devine o ştiinţă a semnelor, printr-o simbolistică profundă, dispusă într-o „prelungire a geometriei", păstrând, cum însuşi autorul mărturiseşte, „domeniul divin al poeziei". Poezia lui Ion Barbu a fost acuzată de o insuficientă transparenţă, de ermetism, de o abstracţiune maximă a ideilor. Tudor Vianu consideră însă că fenomenul nu înseamnă o minimalizare a valorii poeziei, pentru că „nu există un alt poet român care să spună mai mult în cât mai puţine cuvinte. Concizia este virtutea capitală a stilului său şi ar fi o gravă eroare să luăm drept lipsă ceea ce este numai lipsa prinosului". Prin concentrarea formei poetice, Ion Barbu se apropie de Stephane Mallarme sau de Paul Valery.

Poezia lui evoluează treptat către esenţializare, incluzând teme şi modalităţi artistice relevante: mitul oglinzii, principiu fundamental de mimesis, de reflectare poetică a lumii; spiritualitatea cosmică, în „Ritmuri pentru nunţile necesare", urmând ierarhia divina şi cosmică a „roatelor interioare" ale erosului; treptele reflectării poetice, în '„Timbru"; jocul de cuvinte, în „Uvedenrode". „Jocul secund" e o topografie a lumii ideale, esenţializate, a cuvintelor şi a simbolurilor, într-o structură poetică având o perfecţiune deplină a formelor.

„Din ceas, dedus..." apare la sfârşitul volumului „Joc secund", poezia fiind concepută ca o artă poetică retrospectivă, prin care Ion Barbu îşi explică întreaga creaţie poetică. Titlul este preluat din primul vers, „Din ceas, dedus...", sugerând abstragerea din cotidian şi din lumea comună, ieşirea din temporalitate, integrarea într-o ordine cosmică, generatoare de noi dimensiuni, dintr-un spaţiu nevăzut, cu alte forme de reprezentare a eşafodajului material al lumii. Dacă ciclul „Isarlâk" includea în sferă estetică balcanismul funciar al acestei părţi a lumii, deviind observaţia poetică spre uman şi senzitiv, „Din ceas, dedus..." esenţializează şi abstractizează mesajul poetic, edificând o lume cu profunde simboluri temporale, aflată într-un punct de bifurcaţie a neantului, de un lirism absolut. G. Călinescu interpreta în felul acesta versurile: „Poezia (adâncul acestei calme creste) este o ieşire (dedus) din contingent (din ceas) în pură gratuitate (mântuit azur), joc secund, ca imaginea cirezii răsfrântă în apă. E un nadir latent, o oglindire a zenitului în apă, o sublimare a vieţii prin retorsiune.".

Variantele poeziei probează de altfel încercările lui Ion Barbu de a găsi formula cea mai exactă a acestei reflectări, a „răsturnării" lumii în spaţiul ideal al reflectării poetice: „Din văi părute, cerul dedus acestei Feţe/ S-o prindă mântuită într-un reluat azur,/ Un ceas invers să lege gătita-i frumuseţe/ Trecând prin scrin de ape un joc secund, mai pur." Sau: „Un cer dedus văzduhul acestei calme creste/ Reluată mântuită într-un sperat azur/ Legând pe înecarea cirezilor agreste/ în grupurile apei un joc secund mai pur." „Calma creastă" este un punct de inflexiune temporală, punctul cel mai înalt de unde timpul îşi pierde caracterul liniar, transformându-se într-o mărime complexă, cu dimensiuni interschimbabile, sugerând infinitatea, ce se poate surprinde numai prin reflectare în spiritul uman, el însuşi esenţializat, devenit „mântuit azur". Azurul, prin culoarea sa clară, puternică, este simbolul înălţimii, al transcendentului spre care aspiră conştiinţa neliniştită a poetului, iar trecerea se efectuează printr-un punct de legătură, la fel cum, în scrierea lui Lewis Carroll, Alice pătrunde în Ţara Minunilor. Materialitatea lumii se dizolvă prin sublimarea esenţelor, prin transformarea sferei concretului în element eteric, imaterial: „Tăind pe înecarea cirezilor agreste,/ în grupurile apei, un joc secund, mai pur".

Metafora „cirezilor agreste" ar putea fi rezultatul distilării atipice a esenţelor, modul în care se purifică materia de elementele ce o fixează în dimensiunile cunoscute, dătătoare de gravitaţie extremă. „Jocul secund" ar putea fi tocmai propensiunea către zările clare, luminoase, ale universului imaterial, existând dincolo de graniţele cognoscibile. Fluiditatea se recompune prin această distilare a materiei, prin integrarea ei într-un spaţiu complex, mai vast, poetul vorbind de „grupurile apei", de un „joc secund, mai pur". „Grupurile apei" semnifică tocmai tendinţa de ascensiune în sferele înalte ale vibraţiilor materiei, în nontimpul şi nonspaţiul unui dom atemporal iluzoriu. Poetul, ipostaziat în demiurg, conturează dimensiunile acestei noi transformări vectoriale a materiei şi a timpului.

Strofa următoare, pune în evidenţă încremenirea atemporală, generatoare a unei noi materialităţi, secunde, muzicale, ca sunetul ascuns, interior al materiei: „Nadir latent! Poetul ridică însumarea/ De harfe resfirate ce-n zbor invers le pierii/ Şi cântec istoveşte: ascuns, cum numai marea,/ Meduzele când plimbă sub clopotele verzi". Timpul se adună în însumarea de sunete, izvorâte din adâncurile structurii materiale a lumii. Sferele celeste sunt atinse prin vibraţie imensă, prin reverberaţie neptunică şi telurică, urcată, printr-un efect de esenţializare, în sferele înalte ale energiilor pure. Istovirea cântecului poate reprezenta atingerea nivelului absolut de vibraţie a imaterialităţii, prin încercarea hermetică de a atinge absolutul. Lumea se construieşte după o vastă ierarhizare a vibraţiilor, care construiesc un cântec al lumii absolute, „istovit" în călătoria sa spre infinit, o muzică a sferelor în infinitul mic, perfect compatibilă cu vibraţia imensă a lumilor din infinitul mare. Într-o altă variantă, ascendenţa cosmică este dată de expresia „văzduh clădit", ceea ce arată că această structurare a lumii construieşte o boltă a lumii uranice, superioară celei existente.


Tag-uri: literatura



Categorie: Comentarii  - ( Comentarii - Archiva)

Data Adaugarii: 16 November '11


Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :