Definitie


Satira este o specie a genului liric în care se ridiculizează sau se condamnă cu dispreţ şi indignare aspectele negative ale caracterului omenesc sau ale societăţii (moravuri, concepţii, evenimente, persoane, opere literare etc.)
Prin extensie, numim satiră orice operă sau referire cu caracter demascator, indiferent de gen sau specie. Este scrisă cu încredere în perfectabilitatea fiinţei umane, are un pronunţat caracter moralizator.

Temă. Elemente de structură şi compoziţie. Trăsături specifice.

Această creaţie se numără printre cele mai cunoscute poezii şi este o expresie a unei ironii superioare, desfăşurată cu vervă.

Stratagema pe care mizează ironia adâ ncă a poemului, este de a răsturna, aparent, raporturile, oferind drept model imaginea vieţii mondene a timpului, însoţită de notaţia acută, lucidă, critică a ridicolului şi falsităţii ei de esenţă. Încercările de dezvinovăţire amplifică satira.

Inserţia dialogului în falsul monolog autoironie surprinde atmosfera frivolă a saloanelor vremii. Portretul, crochiul, detaliul revelator pigmentează acid spectacolul realismului şi superficialităţii mondene.

Întruchiparea lor exemplară e „domnişoru-acel care toate ie ştie, / Căruia vorba, duhul, îi stă în pălărie", personaj anexat propriei vestimentaţii. Amănuntul definitoriu este notat cu maliţia unui moralist acid. Tendinţei spre caricaturizare nu-i rezistă nici autoportretul; imaginea propriului „duh" nu este cruţată de consemnarea stângăciilor lui în lume. Asemenea schimbări de notă umoristică, în cursul cărora ironia cedează locul autoironiei, punctează convingător falsul dialog din satiră. Ţinta satirei rămâne, însă, comedia vieţii mondene cu pretenţiile şi frivolităţile ei: „învaţă dansul, vistul şi multe d-alde alea;/ Iar de vrei să faci versuri, ia pildă de la Pralea".

Ţinuta artistică superioară a satirei se întemeiază pe verva spiritului caustic al moralistului şi vigoarea ironiei în parodierea conversaţiei de salon şi în arta portretului, pe corespondenţa perfectă a compoziţiei cu "logica interioară a reacţiilor unei inteligenţe critice la spectacolul vanităţilor sociale.

Publicată în 1842, poezia reprezintă o modalitatea ironică de a satiriza unele aspecte ale societăţii. Tehnica dedublării (se adresează duhului său) pe care o adoptă Grigore Alexandrescu este inteligent folosită pentru a critica o societate care pune accentul pe forme, pe aparenţe de modernitate, ce ascund superficialitatea, spoiala de cultură, prostia. Satirizează snobismul celor „patru contese ideale", pe doamna „ce la jocuri e foarte învăţată", lipsa de talent a unui versificator (autopersiflare) ori eleganţa superficială a unui tânăr încrezut şi ridicolul celor care îl apreciază: „Dar pentru că dă bine din mâini şi din picioare,/ Şi tot trânteşte vorbe fără să se gândească / Am văzut multă lume cu duh să-l socotească; / Iată de ce talente avem noi trebuinţă". Întreaga ironie a poetului este evidenţiată în acest ultim vers. El demontează mecanismul unei societăţi al cărei succes este reprezentat de ridicol.

Tot prin aceeaşi artă a ironiei, Grigore Alexandrescu răspunde celor nemulţumiţi de satirele sale, lăsându-i să înţeleagă că vina nu este a lui ci a lor, a societăţii care oferă astfel de subiecte. Poezia lui are meritul de a fi surprins şi intuit trăsăturile unei epoci.

---

Tag-uri: poezie, literatura

---

Categorie: Comentarii  - ( Comentarii - Archiva)

Data Adaugarii: 18 November '11

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---