Încadrarea în epoca literară. Curente şi orientări literare. Receptări critice.
Epigonii este publicată în 1870 în revista Convorbiri literare şi face parte, alături de Venera şi Madonă şi Mortua est! dintr-un ciclu de poezii care au atras atenţia criticului Titu Maiorescu asupra geniului lui Eminescu.

Poezia face parte din etapa creaţiilor de adolescenţă şi poate fi considerată un manifest poetic pentru că exprimă într-o formă metaforică atitudini şi concepţii despre artă. în acelaşi timp, poemul este semnificativ pentru înţelegerea modului în care poezia generaţiilor precedente l-au influenţat pe Eminescu, lucru de care poetul era conştient.

Tema şi semnificaţia tit

lului. Influenţe.

Titlul poemului, un neologism aproape necunoscut până la Eminescu, desemnează pe contemporanii săi lipsiţi de valoare, imitatori mediocri ai operelor predecesorilor. Termenul de epigonism este un derivat prin care se cataloghează creaţia lipsită de valoare şi originalitate a unor artişti care imită modele artistice consacrate.

Poemul poate fi considerat o artă poetică pentru că este o sinteză a concepţiilor poetului despre rolul poeziei şi al creatorului în viaţa spirituală a omului.
Elemente de structură şi compoziţie.

Trăsătura distinctivă a artei poetice eminesciene este construcţia antitetică a subiectului liric, prezentarea prin opoziţie a ideilor, motivelor şi sentimentelor. Acest procedeu artistic este rezultatul concepţiei romantice potrivit căreia lumea este alcătuită pe principiul contrariilor.
În Epigonii compoziţia antitetică este subliniată de dispunerea discursului în două secvenţe lirice: una care evocă imaginea trecutului şi alta care face referire la realitatea prezentă.

Primul tablou zugrăveşte „zilele de-aur a scripturelor române", o autentică istorie a literaturii române. Trecutul devine prilej de meditaţie: „Mă cufund ca într-o mare de visări dulci şi senine" / „Şi în jur parcă-mi colindă dulci şi mândre primăveri".
Poeţilor vremii le este adus un omagiu pentru limba „ca un fagure de miere" pe care au cinstit-o prin operele lor. Metafora cuprinde în ea dulceaţa acelor vremi.
Eminescu enumera scriitorii, poeţii acelor vremi apuse, prin sintagme relevante, care fixează personalitatea fiecăruia: „Văcărescu cântând dulce a inimii primăvară"./„Cantemir croind la planuri din cuţite şi pahară," ... „Donici cuib de-nţelepciune", „Pann ... cel isteţ ca un proverb", „Eliad zidea din visuri şi din basme seculare/ Delta biblicelor sânte, profeţiilor amare", „Iar Negruzzi şterge colbul de pe cronice bătrâne", „Ş-acel rege -al poeziei, vecinic tânăr şi ferice / Ce din frunză îţi doineşte, ce cu fluierul îţi zice - veselul Alecsandri". Timpul evocării acestor iluştri precursori are nuanţe mitologice.

Prin contrast cu această lume coborâtă dintr-un trecut „de aur", prezentul este decadent. Evocarea lui este făcută într-o viziune satirică, pe un ton sarcastic. Dacă în panorama valorilor fiecare creator avea trăsătura lui distinctivă, în această a doua parte a poemului, portretul este colectiv. Se include şi pe sine în aceeaşi categorie a „simţirilor reci". Diferenţa între aceste două lumi este subliniată printr-o conjuncţie adverbială cu valoare interogativă („Iară noi? Noi, epigonii") şi prin insistenţa asupra pronumelui personal.

Eminescu îşi acuză confraţii că au degradat arta prin abandonarea idealurilor prin blazare şi insensibiliate: „Mici de zile, mari de patimi, inimi bătrâne, urâte,/ Măşti râzânde, puse bine pe-un caracter inimic;/ Dumnezeul nostru: umbră, patria noastră: o frază;/ în noi totu-i lustru fără bază;/ Voi credeaţi în scrisul vostru, noi nu credem în nimic!".

Portretizarea „epigonilor" acumulează o aglomerare de determinări negative.
Tehnica folosită de poet este cea a rechizitoriului, a instituirii unor capete de acuzare. Principala vină care li se aduce epigonilor este aceea de a nu fi fost „vizionari" („Voi, pierduţi în gânduri sânte, convorbeaţi cu idealuri; / Noi cârpim cerul cu stele, noi mânjim marea cu valuri,") de a nu fi intuit capacitatea cuvântului de a crea o lume „pe-astă lume de noroi", complăcându-se în mediocritate: „Noi reducem tot la pravul azi în noi, mâni în ruină, / Proşti şi genii, mic şi mare, sunet, sufletul, lumină, / Toate-s praf... Lumea-i cum este... şi ca dânsa suntem noi". Observăm motivul fortuna labilis menit să accentueze efemeritatea oamenilor comuni care „simţirea simulează" şi „din toate cele fac icoană şi simbol / Numesc sânt, frumos şi bine ce nimic nu însemnează / Şi pun haine de imagini pe cadavrul trist şi gol", comparativ cu eternitatea câştigată prin creaţie, pe care o obţine omul de geniu („Sufletul vostru: un înger, inima voastră o liră,").

Eminescu îi acuză pe contemporanii săi că n-au înţeles că poezia cere puritate de simţire, credinţă, simţ estetic, vizionarism şi idealuri pentru a înfrumuseţa „ţărâna cea grea", pentiu a crea „o altă lume pe-astă lume de noroi".

În ultimele trei strofe poetul renunţă la tonul sarcastic în favoarea meditaţiei filosofice asupra vieţii acestei lumi. Poetul subliniază tragismul destinului uman, inspirându-se din preceptele schopenhaueriene, conform cărora şi viaţa şi moartea fac parte din existenţa umană.

Prin luciditatea actului critic pe care-l face, Eminescu, deşi se include în rândul epigonilor, se disociază de aceştia. Delimitarea este subliniată pregnant în penultima strofă, unde prin definirea poeziei îşi exprimă propria concepţie artistică: „Ce e poezia? înger palid cu priviri curate, / Voluptos joc cu icoane şi cu glasuri tremurate, / Strai de purpură şi rouă peste ţărâna cea grea ". Metaforic, poezia este o creaţie pură, un joc de imagini („icoane") declanşatoare de emoţii („glasuri tremurate"), o transfigurare a realului („strai de purpură şi aur"). Procedee artistice. Imagini şi figuri de stil.

Antiteza - procedeu de compoziţie şi figură de stil nelipsită din creaţia eminesciană se realizează în două moduri: gramatical - prin stabilirea unui raport de coordonare adversativă - şi la nivel lexical prin antonimie.

Primul procedeu apare într-o mai mică măsură, dar într-o poziţie cheie: în deschiderea celui de-al doilea tablou („Iară noi ?, noi epigonii ?") aşezând totul într-un raport de adversitate, corespunzător antitezei trecut -prezent. Celălalt procedeu este folosit cu o frecvenţă copleşitoare putând fi regăsit aproape în fiecare vers.
Există de asemenea un paralelism semantic realizat prin permanenta alternare a formelor prenumelor personale pentru persoana I şi a II-a plural: „voi convorbeaţi cu idealuri" - „noi cârpim cerul cu stele".

Interogaţia retorică prezentă în cea de-a doua parte a poemului imprimă acestuia un ton declamativ şi grav.

Finalul poeziei este realizat într-o notă pesimistă specifică poetului, datorată unei legi fatale (sunt reluate motivele fortuna labilis şi vanitas vanitatum) în care omul contemporan este asociat prezentului „epuizat, sfârşit, lipsit de seva artei".
În poezia eminesciană „gândul omenesc este purtat până la ultimele şi cele mai înalte întrebări ale lui şi sentimentele omeneşti sînt urmărite în ecourile lor cele mai profunde" (Tudor Vianu).

---

Tag-uri: literatura, poezie

---

Categorie: Comentarii  - ( Comentarii - Archiva)

Data Adaugarii: 18 November '11

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---