„ Titlul, împrumutat din terminologia liricii germane, e simbolul idealului inaccesibil".
Perpessicius

Floare albastră este una dintre cele mai frumoase creaţii lirice ale lui Mihai Eminescu, exprimând concepţia autorului despre puritatea iubirii. Motivul florii albastre a fost preluat din literatura germană, reflectând metaforic intensitatea trăirilor sufleteşti ale omului, atunci când este inspirat de un sentiment înalt. Poezia este construită sub forma unui dublu dialog, prin care iubita se adresează poetului. Faţă de cerinţele ei, tânărul adoptă o atitudine de admiraţie şi melancolie, dar rămâne nedecis. în mod indirect, prin dialogul fetei, aflăm caracteristicile iubitului. El s-a „cufundat î n stele / Şi în nori şi în ceruri nalte", prin mintea sa trecând „râuri de soare", iar imaginaţia îi zboară către „câmpiile Asire /Şi întunecata mare".
Din aceste cuvinte ale iubitei, desprindem cadrul poetic de visare, care îl caracterizează pe Eminescu. Gândul său se înalţă spre elementele astrale, sau zboară spre alte emisfere, fiind mai puţin receptiv faţă de iubirea fetei. De aceea, ea se teme să nu fie uitată: „De nu m-ai uita încalţe, /Sufletul vieţii mele". Cuvintele pasionate ale iubitei dovedesc trăinicia sentimentelor sale, în timp ce tânărul visează la "piramidele-nvechi-te" ale lumii antice. Ea îl îndeamnă să nu-şi caute în depărtare fericirea, atâta timp cât îi stă în apropiere.

Aceasta este prima parte a poeziei, prin care iubita se adresează direct poetului. Cuvintele ei sunt rememorate de artistul care o numeşte mititica, semn al intimităţii şi al preţuirii, aducându-şi aminte cum ea îi netezea dulce părul. Sentimentul lui este însă exprimat printr-o tăcere contemplativă: "Ah, ea spuse adevărul, / Eu am râs, n-am spus nimica". Melancolia sugerată de aceste cuvinte, precum şi faptul că tânărul recunoaşte că dreptatea este de partea fetei ne conduc la ideea că fericirea pe care şi-o doresc cei doi nu a fost pe deplin realizată, din vina lui.

În a doua parte a dialogului, vorbeşte tot fata, înfăţişându-ne un cadru natural de basm, către care îşi cheamă iubitul. Ca în majoritatea poeziilor lui Eminescu, natura este primitoare şi plină de frumuseţe. Astfel iubita îl invită în codrul verde, lângă un izvor care plânge, iar stânca este gata să se prăvale într-o prăpastie (semn al instabilităţii şi al durerii care pot veni oricând). Acolo se află un ochi de pădure, la marginea unui lac, unde iubita ar dori să stea împreună cu el, sub umbra unor trestii înalte. Concretizarea sentimentului iubirii şi descrierea amănunţită a locului ne duc cu gândul la faptul că dragostea nu a fost numai presupusă, ci trăită cândva în trecut. Astfel, Floare albastră descrie cadrul acestei iubiri trecute, pentru a o proiecta în viitor. El îi va spune poveşti, iar ea va încerca pe un fir de romanită să afle dacă o mai iubeşte ori nu. Aceste amănunte intime sunt specifice începuturilor iubirii dintre doi tineri de la sat. Prezent la dragostea lor va fi soarele personificat (filieră folclorică) şi care le va înroşi obrajii ca nişte mere ce dau în pârg. Portretul ideal de frumuseţe al iubitei eminesciene este cel al fetei cu părul blond şi ochii albaştri. Şi în această creaţie, iubita vrea să-şi despletească şuviţele de aur, pentru a-i astupa celui drag gura cu ele.

Raportul dintre vorbele şăgalnice ale fetei şi tăcerile poetului formează un adevărat ritual al iubirii contemplative.

Din punctul de vedere al fetei, dragostea trebuie concretizată: ea îi sugerează iubitului să o sărute, fiindcă nu o să-i vadă nimeni, deoarece gestul lor va fi ascuns de pălărie. Odată cu ivirea lunii, ea aşteaptă o îmbrăţişare, după care tinerii se vor îndrepta spre sat, sub bolţile de frunze ale copacilor.

Atmosfera este asemănătoare cu cea din Sara pe deal, numai că acum iubirea este prezentată de fată, în timp ce dincolo aceasta este înfăţişată din punctul de vedere al îndrăgostitului. Îndreptându-se spre sat, cei doi îşi vor spune pe întuneric şoapte de iubire, deoarece nimeni nu le va purta de grijă, despărţindu-se abia târziu, în dreptul porţii. Aici cadrul se apropie de cel din poezia lui George Coşbuc. După ce îl sărută pentru ultima oară, iubita va dispărea în întuneric, în timp ce el va rămâne „ca un stâlp în lună".

Cadrul se schimbă din nou, iar sentimentele sunt înfăţişate din punctul de vedere al iubitului, care o admiră pe floarea albastră, deşi nu se potriveşte temperamental cu el: „Ce frumoasă, ce nebună, / E albastra-mi, dulce floare!" Cuvintele poetului sunt pline de admiraţie faţă de felul de a fi al iubitei (în antiteză cu el: melancolic şi reţinut).

Ultima strofă exprimă mai bine regretul poetului că fiinţa iubită s-a îndepărtat: „Şi te-ai dus, dulce minune, / Şi-a murit iubirea noastră, / Floare-albastră! floa-re-albastrăl... / Totuşi... este trist în lume!"
Repetarea cuvintelor floare-albastră exprimă regretul poetului că ea a plecat, iar adverbul totuşi oglindeşte starea lui sufletească de melancolie, precum şi recunoaşterea că nu el - care s-a ţinut la distanţă, trist şi visător - a avut dreptate, ci iubita, care l-a îndemnat la o dragoste concretă. Timpurile verbelor sunt întoarse la trecut, după cum iubita le transferase la viitor. Trebuie să observăm şi câteva amănunte de punctuaţie - subtil sugestive: cuvintele floare-albastră sunt acum apropiate printr-o liniuţă de unire, ca o sugestie de îmbrăţişare; după această expresie reluată, e pus, la început, semnul exclamării, ca o chemare neexprimată din partea poetului, în timp ce după a doua serie întâlnim semnul exclamării şi încă trei puncte de suspensie - regretul pentru împlinirea aşteptată, pe care poetul nu-l exprimă, oprindu-şi cuvintele (punctele de suspensie marchează, de obicei, nefinali-zarea comunicării, deoarece vorbitorul nu mai consideră necesar să o facă). Tăcerea este întreruptă apoi printr-un adverb dubitativ: totuşi, după care întâlnim din nou puncte de suspensie (tânărul ar vorbi şi n-ar vorbi)... În sfârşit, concluzia finală este exprimată laconic: „este trist în lume"... Nu mai aşteptăm să ne explice de ce, mai ales când vina îi aparţine.

Poezia este încărcată de o semnificaţie filosofică, de unde deducem că nu sunt fericiţi cei care stau deoparte şi meditează asupra existenţei, ci aceia care îşi trăiesc viaţa în mod normal, iubesc cu adevărat şi concret, exprimându-şi în mod sincer sentimentele. Simbolul florii albastre devine, în acelaşi timp, metaforă şi epitet.

Observăm cazul specific de exprimare în mod indirect a unor gânduri printr-un dialog transformat în monolog (al iubitei). Printre alte figuri de stil, distingem şi expresiile simbol, care definesc cadrul eminescian: visul la stele şi la ceruri înalte, râuri strălucind spre mare, câmpiile Asire, sugerând îndepărtarea în timp şi spaţiu. Prin aceste imagini este caracterizat în mod indirect poetul (de către iubită; vezi portretul ciobănaşului din Mioriţa, făcut de măicuţa bătrână).
Lumea florii albastre este însă concretă, caracterizată prin câteva elemente naturale şi directe: epitete ca: bolta cea senină, codrul cu verdeaţă; personificări, cum ar fi: izvoare plâng în vale; repetiţii: floare-albastră, floare-albastră; comparaţii: voi fi roşie ca mărul - toate acestea dau poeziei o rară frumuseţe, dovedind talentul lui Mihai Eminescu şi exprimând idealul său moral de purificare prin iubire.

---

Tag-uri: poezie

---

Categorie: Comentarii  - ( Comentarii - Archiva)

Data Adaugarii: 07 November '11

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---