Încadrarea într-un(o) curent/ perioadă/ epocă literar(ă)

Deşi debutul Hortensiei Papadat-Bengescu este legat de revista Viaţa românească, unde îi apar câteva proze scurte, adevărata consacrare o va cunoaşte după primul război mondial, o dată cu apropierea de cenaclul literar Sburătorul, unde, sub influenţa benefică a mentorului cenaclului, E. Lovinescu, începe să scrie volumele din ciclul Hallipa, romane care îi vor face cunoscut numele: Fecioarele despletite (1926), Concert din muzică de Bach (1927), Drumul ascuns (1932), Rădăcini (1938), Străina (rămas în manuscris, dar pierdut). Aceasta epopee literară reprezintă al doilea ciclu de romane din literatura româna, după Romanul Comăneşte nilor de Duiliu Zamfirescu.

În Arta prozatorilor români, Tudor Vianu o consideră pe H. Papadat-Bengescu ctitor al romanului românesc modern, alături de Liviu Rebreanu, de care se deosebeşte prin predilecţia pentru patologic, psihologie, particular, decepţie. Deşi o parte a criticii a apropiat-o când de Marcel Proust (G. Călinescu îi neagă totuşi proustianismul), când de Balzac, opera Hortensiei Papadat-Bengescu reprezintă, mai degrabă, o sinteză de tradiţie si modernitate.

Romanele din ciclul Hallipa nu au o structură şi o legătură strictă, putând fi citite independent. Titlu. Temă. Elemente de construcţie şi compoziţie. Titlul romanului - Concert din muzică de Bach - indică evenimentul în jurul căruia gravitează viaţa celor trei familii prezentate în roman.

Tema este viaţa burgheziei bucureştene din perioada interbelică. Majoritatea eroilor sunt îmbogăţiţi recent şi interesul lor nu cade pe obţinerea unor averi, ci pe parvenire socială.

Structurat în 18 capitole, romanul alternează două planuri: cel al evenimentelor exterioare şi cel al vieţii interioare a personajelor. La nivelul acţiunii, sunt urmărite două fire epice ~ pregătirea concertului din muzică de Bach de către Elena Drăganescu (amânat mereu, ultima dată din pricina morţii Siei) şi ascensiunea Adei Razu. Parvenită în plan social prin căsătoria cu prinţul Maxenţiu, Ada doreşte să pătrundă în societatea mondenă reprezentată de Elena şi o va face introducându-l în casa ei pe muzicianul Marcian, urmărindu-şi, în acelaşi timp, şi interesele sentimentale, prin transformarea lui Lică Trubadurul în profesor de echitaţie, cu intenţia de a-i deveni soţ.

Trăsături specifice

Romane fluviu, cu accente de frescă socială, componentele ciclului Hallipa îmbină în ele tradiţia şi modernismul. Deşi nu creează tipuri (în sensul balzacian al cuvântului), personajele capătă o individualitate în maniera romanului realist (excepţie fac Elena şi Marcian). Reconstituirea întâmplărilor prin dialog sau prin rezumarea făcută de narator, prezentarea directă a personajelor constituie, de asemenea, tehnici narative realiste.

De modernitate ţin: predilecţia pentru analiză psihologică, interesul pentru patologic, inspiraţia citadină, crearea unui univers de tip „bâlci ai deşertăciunilor", apariţia personajelor-reflector prin ochii cărora urmărim acţiunea şi a unui tip nou - personajul marionetă la care masca e mai importantă decât imaginea reală. Modernă este şi relativizarea imaginii, obţinută prin personajele-reflector, care au puncte de vedere diferite asupra aceluiaşi eveniment sau personaj, conferind, în acest fel, o faţetă multiplă a faptului comentat.

Sondajul psihologic se realizează prin monologul interior (cel mai interesant este Maxenţiu, care îşi autoanalizează boala), înlocuit, de cele mai multe ori, de stilul indirect liber (astfel ne sunt, de pildă, dezvăluite gândurile Adei la înmormântarea Siei).

Evenimentele decurg în ordine cronologică, nararea se face !a persoana a III-a, de către un narator omniscient şi, în mare parte, impersonal (atitudinea sa faţă de personaje este trădată de comentarii fugare şi de epitetele ironice care însoţesc numele personajelor: buna Lina, făinăreasa Ada, Lică Trubadurul, urâta Sia, scumpul Maxenţiu, feminista Nory etc).

Corectând inadecvenţele create de superficiala explicare a termenului obiectivitate în teoriile lovinesciene, Nicolae Manolescu încearcă o clarificare a acestei noţiuni: „Nuanţele faţă de E. Lovinescu nu trebuie lăsate nerelevate, cea mai importantă fiind aceea că obiectivitatea nu mai este definită, oarecum vag, ca o atitudine a autorului (etică înainte de a fi retorică) [această lipsă de obiectivitate li se reproşa lui Fiiimon şi lui Slavici care interveneau moral în destinele personajelor, pedepsindu-le pe cele negative - n.m] , ci ca o poziţie determinată a naratorului (mai ales retorică).'" (Nicolae Manolescu Arca iui Noe, Buc, Ed. 100+1 Gramar, 1998, p. 307). Numai în acest sens poate îl înţeleasă obiectivitatea din romanul Hortensiei Papadat-Bengescu, întărită şi de tehnica pluriperspectivismului.

Caracterizarea personajelor

Evidentă la H. Papadat-Bengescu este uimitoarea forţă analitică, prin care dezvăluie viaţa interioară, „trupul sufletesc" {Fecioare despletite) ai personajelor sale.

Personajele marionetă capătă independenţă (îndepărtându-se, astfel, de tradiţia realistă, unde erau dirijate de autoritatea naratorială), cultivând permanent ideea de ascensiune pe scară socială sau parvenire în plan financiar. Cineva observa că, deşi majoritatea provine din mediul târgurilor de provincie, nu suferă de complexul acesta, mişcându-se liber într-un Bucureşti al tuturor posibilităţilor.

Personajele sunt în mare măsură, femei, pentru că, după cum mărturisea autoarea însăşi (în Ape adânci), studiul femeii este „mai interesant decât al bărbaţilor". Ele folosesc erosul ca armă socială, şi nu au nici o aspiraţie către un ideal superior.
În cazul personajelor marionetă, ceea ce le defineşte este masca, iar cititorul descoperă viaţa nevăzută, secretul pe care îl ascunde fiecare personaj în ciuda blazonului sau atitudinii aristocratice afişate: prinţul Maxenţiu este fiul unei cântăreţe de variete, Zaza, Drăganescu este fiul unui cârciumar, Ada Razu este urmaşa unui fainar (de unde i se trage şi porecla), doctorul Rim este fiul unui umil vameş sas, Sia este fructul legăturii penibile dintre Lina şi Lica ş.a.m.d. Originea lor arată fragilitatea acestei lumi noi, a burgheziei proaspăt îmbogăţite sau recuperate şi este pusă în relaţie cu adjectivele-epitete care însoţesc numele şi care sugerează condiţia morală îndoielnică.

Modernismul romanelor Horetensiei Papadat-Bengescu, şi chiar apropierea de naturalism, după unii critici, este evidenţiat de înclinaţia autoarei pentru patologic şi grotesc. Personajele sunt urmărite în „declinul biologic" şi în „reflexele pe care acesta le are în conştiinţă" (cf. Ct. Ciopraga, Hortensia Papadat-Bengescu, Bucureşti, Ed. Cartea Românească, 1973). Reprezentativ este prinţul Maxenţiu, bolnav de ftizie, care îşi autoobservă cu voluptate trupul bolnav: „Pentru el interiorul era accesibil. Nu-l vedea aşa cum vede hirurgul un trup deschis, îl vedea cu un fel de acuitate tactilă, ca şi cum pe fiecare parte a trupului sensibilitatea îi dezvolta mii de ochi întorşi înăuntru. (...) El ştia orice tremurare de fibră, ştia legătura prin care acea fibră va duce rezonanţa spre alte centre şi de acolo la sfânta sfintelor - plămânul - acolo unde totul converge pentru rău şi pentru bine. Orice vibraţie avea acolo ecouri mic, iar uneori gâlgâieli de ape ce puteau deveni cataracte. Erau acolo aluviuni şi diguri, tot felul de chinuri, pe care doctorul le reducea sumar la: «Azi avem în stânga un suflu cam cavernos!» Erau, în adevăr, acolo caverne şi abisuri, şi precipitări de ape roşii, şi scocuri şi vaduri, pe care Maxenţiu, ca un turist tragic, le vizita cu de-amănuntul, în fiecare zi pe alte climate".

În privinţa grotescului, supremaţia o deţine o veritabilă galerie a monştrilor reprezentată de gemenii Hallipa (creaturi cu o singură identitate, de factură demonică), Mika-Le (tipul bastardei, dornică de răzbunare), Rim (perversitate ascunsă sub normalitate).

Alte tipuri de personaje sunt: personajul-agent („perturbator"), care pătrunde în interiorul celor trei familii, aducând destrămarea lor (Sia este adusă în casa soţilor Rim, Lică devine profesor de echitaţie în casa cuplului Ada-Maxenţiu, iar Marcian este invitat să dirijeze concertul dat în casa Drăgănescu) şi personajul-reflector, a cărui opinie sporeşte gradul de verosimilitate a celor prezentate.

Stil. Limbaj.

I-au fost reproşate scriitoarei limbajul greoi, fraza complicată, lungă, abuzul de neologisme şi de adjective (multe de origine străină: „blond livid", „mişcare atavică", „suflu cavernos", „zvon tendenţios" etc), asociaţiile incompatibile („cancer superb") şi chiar abaterile de la normele limbii române. E. Lovinescu o apără, punând în balanţă echilibrul intern al scrierilor sale. În Concert din muzică de Bach limbajul este, totuşi, bine dirijat, coerent, păstrând preferinţa pentru neologisme şi termeni străini neadaptaţi, dar la modă, pentru că îi regăsim şi în alte romane interbelice (maître-dresseur, chambellan d'ecuries, dog-cart, sportman, trait-d'union, dancing, chimmy, demi-soeur etc). Stilul, necesar realizării unei sinteze între mediul exterior şi cel interior, rămâne cel indirect liber.

Involuntar, Hortensia Papadat-Bengescu este reprezentanta anticalofiliei, promovate de Gamil Petrescu şi practicată inclusiv de Liviu Rebreanu.

---

Tag-uri: literatura, roman

---

Categorie: Comentarii  - ( Comentarii - Archiva)

Data Adaugarii: 18 November '11

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---