Reprezentantul Spiritualitatii Romanesti in Universalitate

„A vorbi de poet este ca si cum ai striga într-o peşteră vastă... Nu poate să ajungă vorba până la el, fără să-i supere tăcerea. Numai graiul coardelor ar putea să povestească pe harpă şi să legene, din depărtare, delicata lui singuratecă slavă ".

Tudor Arghezi

În ce constă rolul spiritualităţii româneşti în cultura universală? În geniul creator al ciobănaşului Mioriţei, cel care, pentru prima dată, a avut fantastica viziune a morţii transformată într-o nuntă cosmică! Dar oare „poetul nepereche" Mihai Eminescu n-a rostit cu aceleaşi cuvinte, alunecând în lacrimi: „Mai am un singur dor /In liniştea serii / Să mă lăsaţi să mor / La marginea mării... luceferi ce răsar /Din umbră de cetini, /Fiindu-mi prieteni, / O să-mi zâmbească iar?"... (Mai am un singur dor).
Atunci în minunatul vis de nemoarte al povestitorului poporal care, luându-se la întrecere cu divinitatea, şi-a dorit pentru sine Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte? însă, aşa cum ar fi spus Cel mai iubit dintre pământeni - „dacă dragoste nu e, nimic nu el" - există şi reversul acestui vis, pe care Hyperion nemuritorul îl cere lui Dumnezeu: „Reia-mi al nemuririi nimb / Şi focul din privire, /Şi pentru toate dă-mi în schimb / O oră de iubire"... (Luceafărul).

Poate că spiritul românesc s-a manifestat plenar în tablourile lui Nicolae Grigorescu, sub penelul căruia codrii nuntesc, văile înfloresc, iar câmpiile sunt presărate cu toate culorile curcubeului. Dar Mihai Eminescu n-a colorat la fel de frumos cu vorbele sale domoale Sara pe deal?!: „Sara pe deal buciumul sună cu jale, / Turmele-l urc, stele le scapără-n cale, /Apele plâng, clar izvorând din fântâne; / Sub un salcâm, dragă, m-aştepţi tu pe mine"... Nici o îmbinare mai armonioasă între sunet şi culoare, între olfactiv, tactil şi pictural n-am mai întâlnit în altă parte, ca în acest pastel!

La fel de armonioasă este, poate, Rapsodia română, a lui George Enescu - acea logodnă între tradiţie şi muzică, între suflet şi lumină, între om şi divinitate... Îi găsim un echivalent, reîntorcându-ne la versurile Luceafărului poeziei româneşti: „Că de-i vremea rea sau bună, / Văntu-mi bate, frunza-mi sună; /Şi de-i vremea bună, rea, / Mie-mi curge Dunărea"... (Revedere).

Desigur că, cel mai mult, spiritualitatea poporului nostru s-a înălţat cu semeţia Coloanei Infinitului, a lui Constantin Brâncuşi.

Aşa este! Numai că Luceafărul cuvintelor noastre de suflet şi-a sprijinit fruntea gândurilor peste acest vis cutezător, îmbrăţişându-l prin cuvintele sale şi împrumu-tându-i aripi să zboare spre nesfârşite spaţii: „La început, pe când fiinţa nu era, nici nefiinţă, / Pe când totul era lipsă de viaţă şi voinţă, / Când nu s-ascundea nimica, deşi tot era ascuns... / Când pătruns de sine însuşi odihnea cel nepătruns... / Fu prăpastie? genume? Fu noian întins de apă? / N-a fost lume pricepută şi nici minte s-o priceapă, / Căci era un întuneric ca o mare fără-o rază, /Dar nici de văzut nu fuse şi nici ochiu ca s-o vază. / Umbra celor nefăcute nu-ncepuse-a se desface, / Şi în sine împăcată stăpânea eterna pace!... /Dar deodat-un punct se mişcă, cel dintâi şi singur. Iată-l / Cum din chaos face mamă, iară el devine Tatăl! Punctu-acela de mişcare, mult mai slab ca boaba spumii, / E stăpânul fără margini peste marginile lumii..." (Scrisoarea I).

Cel mai mult şi mai încărcat de sentimente patriotice, spiritul românesc a izvorât din sufletul lui Ştefan cel Mare, căruia cronicarul îi atribuia îndemnul sincer către urmaşi: "Dacă duşmanul vostru ar cere legăminte ruşinoase de la voi, atunci mai bine muriţi prin sabia lui decât să fiţi privitorii împilării şi ticăloşiei ţării voastre. Domnul părinţilor voştri însă se va îndura de lacrimile slugilor sale şi va ridica dintre voi pe cineva carele va aşeza iarăşi pe urmaşii voştri în voinicia şi puterea de mai înainte".

Un îndemn asemănător şi-a găsit ecou şi în versurile lui Mihai Eminescu: „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie, / Ţara mea de glorii, ţara mea de dor? / Braţele nervoase, arma de tărie, /La trecutu-ţi mare, mare viitor"... (Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie).

Adăpat la izvoarele de demult ale culturii populare, pictor până la extaz al peisajului natal, cu epitete şi metafore de-o rară frumuseţe, muzical şi melancolic asemenea undelor mării în Noaptea de Sânziene, sfidând cu imaginile sale înaltul cel mai îndepărtat atins în cultura românească, rapsodul şi patriotul neamului nostru, Mihai Eminescu este expresia reprezentativă a spiritualităţii româneşti. Statornicia şi nobleţea poporului român stau sub semnul Luceafărului. Poetul nepereche, cum îl numeşte George Călinescu, este atât de al nostru, încât un alt mare liric român, Marin Sorescu, îl identifică pe Eminescu cu întregul univers, cu sentimentul românesc al fiinţei superioare: „Eminescu n-a existat/ A existat numai o ţară frumoasă/ La o margine de mare... /Şi mai ales au existat nişte oameni simpli/ Pe care-i chema Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare.../Au mai existat şi nişte tei / Şi cei doi îndrăgostiţi,/ Care ştiau să le troienească toată floarea/ Intr-un sărut... / Şi pentru că toate acestea/ Trebuiau să poarte un nume,/ Un singur nume,/ Li s-a spus Eminescu..." „ In România, mirosul teiului este eminescian, lacurile strălucesc albastre, luna pare stăpâna mării, iar Luceferii răsar din umbră de cetini. Este posibilă oare o hartă, fluturătoare, a mirosurilor şi foşnetelor de tei?"- se întreabă Nichita Stănescu, în eseul Eminescu cel Mare. "Dar o hartă a sentimentelor pe care un tei le stârneşte, de la Eminescu încoace, când, prin geniul său , teiul a devenit un imn, un semn, un ritual, un limbaj infinit nuanţat?".
Acelaşi statornic admirator al poetului se întreabă: "Nu percepeau vechii indieni divinităţile prin miros? Iar jertfele aduse de vechii evrei nu erau consemnate în Biblie, ca fiind de un miros plăcut Domnului? Brusc am înţeles epitetul eminescian, adâncimea percepţiei eminesciene asupra teiului... Da, teiul, poetic, neeluci-dabil, tulburător"...

Poet cântat de poeţi, voievod al scriitorilor români, Mihai Eminescu a devenit un simbol naţional, la care ne referim întotdeauna, ca la o mare sărbătoare a spiritului: „Vârful greu al piramidei ochiului meu abia-l atinge.../ Lâng-acest colos de piatră vezi tu cât de mică sunt./ Astfel tu-n a cărui minte universul se răsfrânge,/ Al tău geniu peste veacuri rămănea-va pe pământ". (Veronica Miele).
Format la şcoala critică şi estetică a Junimii, prin studiile efectuate la Cernăuţi, Eminescu ia contact, după citirea Lepturariuiui românesc, cu principalele opere ale înaintaşilor, faţă de care îşi exprimă admiraţia în Epigonii, poezie scrisă la vârsta de numai douăzeci şi doi de ani: „Când privesc zilele de aur a scripturilor române,/ Mă cufund ca într-o mare de visări dulci şi senine.../ Văd poeţi ce-au scris o limbă ca un fagure de miere"...

Călătoriile prin ţară, cu diferite trupe de teatru, îi prilejuiesc poetului cunoaşterea directă a vieţii şi a graiului poporului nostru, precum şi culegerea unor creaţii folclorice de largă virtuozitate, pe care le prelucrează apoi în poezii ca: Revedere, Ce te legeni, Mai am un singur dor şi altele.
O altă sursă a deplinei afirmări a Luceafărului poeziei româneşti ar fi contactul cu filosofia şi cultura germană, pe care şi le însuşeşte temeinic în anii de studenţie, chiar dacă nu se întoarce în ţară, aşa cum ar fi dorit Titu Maiorescu şi cu un doctorat.

Izvoarele generatoare ale operei lui Mihai Eminescu ar putea fi considerate, deci: însuşirea experienţei artistice a înaintaşilor şi ridicarea acesteia la un nivel superior; asimilarea elementelor folclorice şi prelucrarea lor la înălţimea poetului cult; îmbrăcarea în haina artistică a ideilor filosofice şi estetice ale timpului său.
Evident că toate acestea au constituit doar cărămizile de înălţare a unui templu monumental, deoarece luminile lui se aflau în sufletul poetului - acestea fiind generate de talentul său genial, dând la iveală o operă originală, care ridică dintr-o dată cultura română la nivelul celei europene.

Principalele teme tratate de Eminescu se referă la: locul omului de geniu (crea-tor,dascăl ori conducător militar) într-o societate care nu-l înţelege; concepţia poetului despre artă şi rolul scriitorului în lume: Luceafărul, Scrisoarea I, Glossă, Scrisoarea III, În zadar în colbul şcolii, Pasărea Phoenix, Numai poetul şi altele; antiteza dintre trecut şi prezent, critica socetăţii contemporane creatorului şi înfăţişarea unor aspecte ale luptei de clasă; meditaţia istorică şi satirică: împărat şi proletar, Epigonii, Scrisoarea III, Junii corupţi, Ai noştri tineri şi altele; natura şi iubirea ocupă un loc de bază în opera lui Mihai Eminescu, această tematică fiind singura în care poetul pare senin, fericit şi împăcat cu sine: Dorinţa, Floare albastră, De ce nu vii, Din valurile vremii etc.
Superioritatea lui Mihai Eminescu faţă de scriitorii înaintaşi constă în aceea că el ridică expresia artistică la o formă cât mai apropiată de perfecţiune; creează o armonie şi o muzicalitate nemaiîntâlnite în lirica românească de până atunci, reuşind să îmbine cu măiestrie expresiile populare cu cele provinciale, cu arhaismele, neologismele cele mai fireşti pentru fiecare construcţie. Eminescu foloseşte cuvântul potrivit, „ce exprimă adevărul", aducând în lirica şi filosofia românească ideile noi pe plan european şi universal.

El rămâne în literatura română creatorul unei opere care străbate timpul, trăind într-o perpetuă actualitate. El a produs efecte neaşteptate în modelarea profundă şi de durată a expresiei artistice, a făcut ca „toată poezia acestui secol să evolueze sub auspiciile geniului său, iar forma înfăptuită de el în limba naţională să devină punct de plecare pentru întreaga dezvoltare ulterioară a veşmântului şi cugetării româ-neşti"(Titu Maiorescu).

Influenţa covârşitoare a poetului avea să vină din înălţimea filosofică a gândirii sale şi din frumuseţea expresivă a unei opere exemplare, care a direcţionat principalele elemente de recunoaştere a spiritualităţii româneşti, în afara căreia nu mai poate exista o creaţie durabilă. El însuşi s-a proiectat cu voinţă şi neclintire în sfera specificului naţional, spre care a adus întregul orizont de inteligenţă şi sensibilitate europeană.

Incontestabil, Eminescu a trecut din trupul unui om nefericit, într-un duh românesc nemuritor, care redimensionează continuu spaţiul creator şi spiritualitatea noastră. De la Eminescu încoace codrul e mai fremătător şi mai adânc, lacul mai încărcat de nuferi albaştri şi de aşteptare romantică, singurătatea devine stimulatoare a energiilor creatoare şi feerice existente în om, suferinţa „dureros de dulce", iubirea mister cosmic, biruind moartea - în sensul celui mai autentic spirit românesc. „Ceea ce caracterizează mai întâi de toate personalitatea lui Eminescu - afirma Titu Maiorescu în Eminescu şi poezia lui - este o aşa de covârşitoare inteligenţă, ajutată de o memorie căreia nimic din cele ce-şi întipăreşte vreodată nu-i mai scapă (nici chiar în epoca alienaţiei declarate), încât lumea în care trăia el, după firea lui şi fără nici o silă, era aproape exclusiv lumea ideilor generale ce şi le însuşise şi le avea pururea la îndemână, în aceeaşi proporţie tot ce era caz individual, întâmplarea externă, convenţie socială, avere sau neavere, rang sau nivelare obştească şi chiar soarta externă a persoanei sale îi erau indiferente".
Prezenţa lui Eminescu în conştiinţa poporului nostru a fost evocată şi de poeta Ana Blandiana: „Sunt ani de zile de când, într-un tulburător exerciţiu de purificare morală, o dată pe an, la 15 ianuarie, amintindu-ne de el, ne amintim de noi înşine şi ne visăm cu nemaisperată emoţie un popor - poporul lui Eminescu. A venit, cred, clipa în care singura noastră salvare este să devenim, în sfârşit, poporul lui Eminescu. Cred cu toată forţa mea că în secolul al XX-lea, ca să parafrazăm un celebru adagiu -poporul român va fi eminescian sau nu va fi deloc".
Se cuvine să amintim şi cultul sacru al fraţilor noştri basarabeni, care şi-au format din Eminescu şi Ştefan cel Mare, credinţa în Dumnezeu şi tradiţia noastră bimilenară, crucea sfântă a luptei lor pentru supravieţuire şi identitate naţională: „Ştiu, cândva la miez de noapte, / Ori la răsărit de soare, / Stinsu-mi-s-ar ochii mei / Tot deasupra cărţii sale, / S-o lăsaţi aşa deschisă, / Ca băiatul meu ori fata, /Să citească mai departe, / Ce n-a dovedit nici tata". (Grigore Vieru).

Răspunzându-i creatorului moldovean, tot printr-o laudă poetică adusă Luceafărului nostru unic, la una dintre comemorările desfăşurate în faţa mormântului poetului, de la cimitirul Bellu, din Bucureşti, profesorul Ion C. Ştefan spunea: "În cuibar rotind de ape, sufletul în strălucire / Stă la porţile gândirii şi ascultă al lui cânt! / Îndumnezeit de taine, Eminescu pare-un mire / Pe-o alee a nemuririi cu iubita sa trecând... /Noi în anul care vine tot pe el avea-vom mire / Şi-un mileniu înainte tot pe el vom lăuda; / N-a putut cuvântu-mi palid să rostească a mea uimire: / Eminescu este ţara ce noi toţi vom înălţa"... (publicată în revista Destine, nr. 19/1992).

Această cheie a purificării noastre morale o deţine Eminescu, fiind atât de actuală şi înrădăcinată în conştiinţa poporului nostru, cuprinsă într-o formă simplă, dar răscolitoare, robustă şi rostită ferm ca în versul "Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată..."

Auzim din acest vers strigătul abisal al creatorului care descoperă calea supravieţuirii sale şi, totodată, sursele fundamentale ale artei, dorinţa esenţială de a trăi, faţă de care nu ne mai rămâne nimic altceva de făcut decât să-i şoptim, la fel ca poetul Alexandru Vlahuţă: „Tot mai citesc măiastra-ţi carte, /Deşi o ştiu pe dinafară: /Parcă urmând şirul de slove / Ce-a tale gânduri semănară".
"Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată" devine versul unui învingător, al unui om care a înţeles, totodată, în cel mai înalt grad, sensul reînvierii noastre prin jertfă. Locul lui Mihai Eminescu în literatura noastră este de neegalat, iar în cea universală el rămâne ca ultimul mare romantic european şi unul dintre cei mai de seamă lirici ai lumii - exponentul suprem al spiritualităţii româneşti peste timpuri şi popoare. ,Astfel se stinse în al optulea lustru de viaţă cel mai mare poet pe care l-a ivit vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie şi peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, şi câte o stea va veşteji pe cer în depărtări până când acest pământ să-şi strângă toate sevele şi să le ridice în ţeava subţire a altui crin de tăria parfumurilor sale".
(George Călinescu, Viaţa lui Mihai Eminescu).

Dacă trupul oricărui om este supus pieirii, spiritualitatea celor aleşi le conferă veşnicia, aceasta fiind singura aripă prin care omul îl urmează pe Dumnezeu. "As-ta-i deosebirea între Dumnezeu şi om. Omul are-n sine numai în şir fiinţa altor oameni, viitori şi trecuţi. Dumnezeu le are deodată toate neamurile ce or veni şi ce au trecut; omul cuprinde un loc în vreme. Dumnezeu e vremea însăşi, cu tot ce se-ntâmplă în ea, dar vremea la un loc, asemenea unui izvor a cărui ape se întorc în el însuşi, ori asemenea roţii care deodată cuprinde toate spiţele ce se întorc veşnic. Şi sufletul nostru are veşnicie-n sine — dar numai bucată cu bucată". (Mihai Eminescu, Sărmanul Dionis).

Spiritualitatea românească în literatură s-a manifestat deplin prin Mihai Eminescu, iar superioritatea poetului nepereche prin opera sa. „Funcţia operelor mari nu este doar de a fi contemplate; este aceea de a naşte alte opere mari sau măcar de a modela omenescul în sine". (Constantin Noica, Eminescu sau gânduri despre omul deplin al culturii române).

Vom încerca, în continuare, să analizăm câteva dintre creaţiile de bază ale Luceafărului poeziei româneşti, intenţia noastră nefiind să epuizăm subiectul pus în discuţie, ci doar să aducem noi argumente în favoarea titlului pe care l-am abordat iniţial.

---

Tag-uri: poet

---

Categorie: Comentarii  - ( Comentarii - Archiva)

Data Adaugarii: 07 November '11

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---