Încadrarea în epoca literară. Curente şi orientări literare. Receptări critice.
Publicată pentru prima dată în 1883, în ediţia I, Maiorescu, Glossă este rezultatul unei îndelungi elaborări. Din studiile eminescologului Perpessicius, care a dedicat 30 de ani de activitate studierii manuscriselor eminesciene, reiese că poezia Glossă datează din perioada studiilor berlineze ale poetului Eminescu (1873-l874). Se cunosc unsprezece versiuni ale acestui poem, care aparţine etapei marilor creaţii eminesciene alături de Odă (în metru antic), Scrisorile, Floare albastră, Luceafărul, La steaua ş.a. Această etapă se dezvoltă într-un sens ascendent până în 1883 când are loc prima criză mentală a po etului.

Motivul fundamental al creaţiilor acestui moment de maturitate lirică îl constituie reflecţia asupra relaţiei creator - lume, om - univers. Poeziile acestei etape se caracterizează printr-un echilibru între fond şi •formă.
Criticul George Călinescu analizează Glossă într-un capitol special al studiului său Opera lui Mihai Eminescu, intitulat „Clasicismul gnomic", în care este de părere că poetul, în această ultimă etapă a creaţiei sale a evoluat în direcţia unui romantism temperat cu vădite accente clasiciste: „Ea mânuieşte reprezentările cele mai descărnate, noţiunile sentimentelor, adică schema lor abstractă, ori idei de ordin teoretic".

Bogdan Petriceicu Hasdeu, în chiar ziua morţii poetului spune că „Eminescu a lăsat multe versuri admirabile; însă meritul lui cel covârşitor, un merit de principiu, este acela de a fi voit să introducă şi de a fi introdus în poezia românească adevărata cugetare ca fond şi adevărata artă ca formă. (...) El va trăi, deşi a murit nebun; vor muri, însă, pentru vecie nenumăraţii înţelepţi, care au lăsat şi vor lăsa totdeauna să înnebunească un Eminescu".

Poezia Glossă este considerată de G. Călinescu, în studiul menţionat anterior, drept „o capodoperă a satirei ideologice, fără obiect, care, printr-o sublimă scamatorie de idei, voieşte a învedera proasta mecanică a lumii."
Tema şi semnificaţia titlului. Influenţe.

Cuvântul glosă este un substantiv derivat de la verbul „a glosa", care înseamnă explicarea unui cuvânt sau a unei sintagme, comentariu pe marginea unui text.
Termenul a fost preluat mai târziu pentru a desemna o specie a genului liric, în care regulile sunt mai severe decât în cazul altor specii (poezii cu formă fixă), cum ar fi sonetul, rondelul sau gazelul. Glosa este o poezie cu formă fixă, care a apărut în secolul al XV-lea în Spania, şi este alcătuită dintr-o strofă-cadru (realizată sub formă de catren, sextet sau octet) ale cărei versuri vor fi comentate şi reluate succesiv în finalul strofelor următoare, rezultând astfel un număr de strofe egal cu numărul versurilor care constituie prima strofă. Poezia se încheie prin reluarea în ordine inversă a versurilor strofei-cadru.

Tema poeziei eminesciene se constituie ca un cod etic al omului de geniu.
Multe din versiunile Glossei transpun liric principii din filosofia grecilor antici: nemişcarea, motivul lumii ca teatru, atitudinea de indiferenţă în faţa deşertăciunilor vieţii, destinul implacabil al omului. Totul este însă filtrat prin filosofia schopenhaueriană.

Aproape toate studiile indică drept sursă de inspiraţie Cugetările lui Oxenstierna (om politic suedez, 1583-l654) traduse în română în jurul anului 1750: „Lumea este privelişte, oamenii sunt comedianţi, norocul împărtăşeşte jocurile şi întâmplările le alcătuiesc. Teologii ocârmuiesc machinurile şi filosofii sunt privitorii.
Bogaţii prind locurile, cei puternici apucă locul cel mai înalt, şi la pământ sunt săracii. Muierile aduc răcoreală şi cei necăjiţi de noroc iau mucul lumânărilor. Nebuniile alcătuiesc întocmirea cântecelor şi vremea trage perdeaua... Lumea vrea să se înşele - înşele-se dar. (...) În scurt: acest fel este comedia lumii acesteia, şi cela ce vrea să aibe zăbavă cu linişte, să se puie într-un unghiu mic, de unde să poată cu odihnă, ca să fie privitoriu şi unde să nu fie nicidecum cunoscut, ca să poată făr-de grijă a o batjocori după cum se cade".

Elemente de structură şi compoziţie.

Glossă eminesciană are prima strofa realizată ca octet, ceea ce conduce la realizarea unui poem structurat în opt strofe distincte, la care se adaugă strofa-cadru repetată în final, ca o sumă de precepte şi maxime.
Prima strofă este o sinteză a cugetării filozofice subliniată de tonul sentenţios al versurilor, care conţin adevăruri general valabile.
Poem gnomic şi filosofic, Glossă aduce în discuţie teme şi motive ca: timpul, cu valenţele sale (fugit ireparrabile tempus - „timpul fuge fără a se mai întoarce"), fortuna labilis („soartă schimbătoare"), vanitas vanitatum („deşertăciunea deşărtăciunilor"), viaţa ca teatru şi prezentul etern.

Timpul, supratema poeziei eminesciene, este un motiv de meditaţie asupra acestei „panorame a deşertăciunilor", pe care ne-o oferă lumea: „Vreme trece, vreme vine, / Toate-s vechi şi nouă toate;". În acelaşi timp, prin repetiţia cuvintelor „vreme", „toate" şi prin opoziţia „vine-trece", „vechi-nouă", „rău-bine" este exprimată ideea timpului fluviu care adună şi duce cu el într-o mişcare continuă întreg universul.

Codul etic este dominat de o atitudine sceptică: „Tu te-ntreabă şi socoate. / Nu spera şi nu ai teamă, / Ce e val ca valul trece; / De te-ndeamnă, de te cheamă,/ Tu rămâi la toate rece".

Următoarele opt strofe vin să argumenteze ataraxia ca mod de existenţă. Aceasta, în concepţia filosofilor antici, este o stare de perfectă linişte sufletească spre care trebuie să tindă omul prin detaşarea de frământările lumii.

Strofa a doua este un cod de reguli şi de sfaturi aparţinând concepţiei filosofice a stoicilor, potrivit căreia oamenii trebuie să se lase călăuziţi de raţiune („Recea cumpăn-a gândirii"), să renunţe la pasiuni şi plăceri („Multe trec pe dinainte, / În auz ne sună multe,") să considere virtutea ca singurul bun dat şi să se dovedească tărie în faţa greutăţilor vieţii. Prin versurile „Tu aşează-te deoparte,/ Regăsindu-te pe tine" este subliniat cel mai important dicton al Greciei antice, înscris pe frontispiciul de la Delphi: „Cunoaşte-te pe tine însuţi !". Calea spre esenţa acestei lumi stă în cunoaşterea de sine şi nu în ascultarea „zgomotelor deşarte" ale lumii.

Strofa următoare este expresia unui alt dicton al lumii antice greceşti -„Cruţă timpul !". Această temă care revine obsesiv în lirica eminesciană, subliniază ideea de a nu ne lăsa ispitiţi de „masca fericirii", de efemer şi a pierde astfel din timpul dedicat cunoaşterii. Apare motivul fortuna labilis („clipa ce se schimbă"), care aminteşte că pentru om existenţa este doar deziluzie, iar fericirea este doar o mască a condiţiei tragice a omului.

În strofa a patra se dezvoltă motivul lumii ca teatru preluat de Eminescu din filosofia hindusă şi care se regăseşte în toate curentele literare (Renaştere, clasicism, romantism). Lumea este o imensă scenă de teatru la care omul de geniu este invitat să fie spectator: „Privitor ca la teatru / Tu în lume să te-nchipui".
Revine asupra acestei idei în strofele a şasea şi a opta, sugerând că în acest univers doar măştile se schimbă, scenariul rămâne acelaşi („Alte măşti, aceeaşi piesă, / Alte guri, aceeaşi gamă"). Din jocul acesta, omul superior trebuie să tragă învăţăminte, să discearnă „din a lor artă / Ce e rău şi ce e bine". Este imaginea sugerată şi în finalul Luceafărului: „Trăind în cercul vostru strâmt, / Norocul vă petrece, / Ci eu în lumea mă simt / Nemuritor şi rece" şi care devine laitmotivul poeziei.

Un exemplu de disimulare găsim în versul „Nu băga nici chiar de seamă" care sună destul de naiv, dar care ascunde un adevăr crud. Lumea e o piesă de teatru, ai cărei protagonişti suntem noi oamenii. Ideea subliniată este că în acest spectacol actorii sunt de fiecare dată alţii, piesa rămânând aceeaşi.
Strofa a cincea exprimă ideea schopenhaueriană a unui prezent etern: „Viitorul şi trecutul / Sunt a filei două feţe". Prezentul este singura certitudine, fiindcă trecutul nu poate fi recuperat iar viitorul este o proiecţie.
Accentele satirice sunt vizibile în strofele a şaptea şi a noua. Este expresia indiferenţei şi, a unui adânc dispreţ: „Nu spera când vezi mişeii / La izbândă făcând punte / Te-or învinge nătărăii, / De ai fi cu stea în frunte". Cuvintele „mişei", „nătărăi" au valoare de invective. Contemplaţia - „Tu rămâi la toate rece" - este singura modalitate prin care se poate detaşa omul superior de tumultul vieţii (ataraxia).

Acest mod de a masca satira la adresa contemporanilor săi este rezultatul unei conştiinţe superioare. Adunarea la finalul poeziei a tuturor perceptelor şi maximelor dă şi mai multă substanţă textului. în spatele fiecărui cuvânt se ascunde un zâmbet amar.

Procedee artistice. Imagini ÅŸi figuri de stil.

Stilul poeziei se caracterizează prin limpezime şi armonie, prin simplitatea limbajului „scuturat de podoabele stilistice". Eminescu foloseşte epitetul, simbolul, metafora doar când doreşte să sublinieze o idee („zgomote deşarte", raţiunea devine „cumpăn-a gândirii", „Viitorul şi trecutul / Sunt a filei două feţe". Tautologia (o repetiţie în aceeaşi propoziţie sau frază a unor cuvinte identice semantic dar cu funcţii sintactice diferite) „Ce e val ca valul trece", ca şi formele verbale de prezent indicativ sau imperativ subliniază un circuit închis al lumii care va fi susţinut şi de paralelismul sintactic prezent în strofa a V-a. Pronumele relativ „cine", prezent tot în această strofă, are un caracter restrictiv; mecanismul acestei lumi este observat doar de cei care au dezvoltată această capacitate. Reiterarea în finalul poeziei a tuturor preceptelor şi maximelor enunţate în prima strofă, dă şi mai multă substanţă textului poetic.

Este interesantă alternarea formelor pronominale de persoana a II-a cu cea a persoanei a III-a în cadrul strofei a noua prin care se sugerează sentimentul acut al depersonalizării eului. Depărtându~se de lume poetul se depărtează de sine, proiectându-se într-un „tu" indeterminat; distanţa dintre omul de geniu şi lume se măreşte dramatic.

Ritmul trohaic, rima încrucişată a versurilor măresc impresia de imuabilitate a adevărurilor. Claritatea expresiei poetice, spectacolul de idei dau poemului valoare artistică, astfel încât nu este perceput doar ca o învăţătură abstractă.
Afirmaţia lui Tudor Vianu cum că „valoarea şi răsunetul poeziei eminesciene provin din faptul de a fi extins enorm orizontul nostru intelectual şi moral" este perfect îndreptăţită.

---

Tag-uri: literatura

---

Categorie: Comentarii  - ( Comentarii - Archiva)

Data Adaugarii: 18 November '11

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---